Saga Euthyroxului. Partea intai.

Pe la sfarsitul lunii Februarie tot citeam pe un grup de pacienti ca Euthyrox se gaseste greu spre deloc in farmacii. Cauzele (presupuse) erau multiple – taxa de clawback, stocuri scoase pe sub mana din tara, pacienti care-si fac stocuri, lipsa unui medicament asemanator de pe piata si substitutia aceluia cu Euthyrox, lipsa unui ingredient care era fabricat doar in China. Culmea e ca multi spuneau ca isi cumpara din Ungaria sau Bulgaria, tari care nu duceau lipsa de stocuri. Cosmin mi-a propus sa mergem in Bulgaria sa cumparam, dar in momentul ala mai aveam tratament cam pentru o luna jumate si-am zis ca n-are rost. Ca doar locuim intr-o tara civilizata, Romania – tara europeana, in anul 2020, n-are cum sa nu se rezolve problema in timpul asta. Plus ca Euthyrox a mai lipsit si alta data din farmacii iar acum chiar exista o promisiune ca de la mijlocul lui martie se rezolva.

A venit si mijlocul lunii Martie, Euthyrox tot nu se gasea, si nici macar optiunea cu turismul medical pana la Ruse si inapoi nu mai era posibila. Se auzeau zvonuri cum ca s-ar aduce curand la farmacia Merck de pe Tunari. Mai aveam o luna de tratament, asa ca inca eram in zona de confort.

Pe la inceputul lunii Aprilie am inceput sa intreb la fiecare farmacie in care intram. Raspunsul era mereu acelasi. Intre timp, chiar se dadea Euthyrox la farmacia de pe Tunari, dar doar cu reteta si doar cate o cutie (echivalentul a trei luni de tratament). Au aparut si micii antreprenori locali care vand folia (o luna de tratament) cu 50 RON, in conditiile in care o cutie intreaga e 10-12 RON la farmacie.

Azi e 13 Aprilie si mai am tratament pentru o zi – maine. Exista o mana de farmacii (la propriu, sunt cinci – 4 HelpNet si 1 Sensiblu) care afiseaza stocuri in varii concentratii pentru Bucuresti. La o Dona din Popesti au avut joi si e posibil sa mai aduca spre finalul saptamanii. La Merck nu se mai da o cutie, ci doar cate o folie si risti ca pana ajungi in farmacie (caci coada e lunga, pe trotuar) sa nu mai aiba. Si oricum circula zvonul ca aduc doar luni si marti.

***

Raspunsul de la minister e urmatorul:

Din raportarile primite reiese ca DAPP, care desfasoara si activitate de distribuitor angro, a receptionat o cantiatate semnificativa de cutii in data de 31.03.2020, care, dupa finalizarea operatiunilor de receptie, a fost livrata in perioada 31.03-02.04.2020 catre distribuitorii angro parteneri de contract ai companiei. In consecinta medicamentul se afla la aceasta data deja in unele farmacii, sau cel putin pe circuit in curs de aprovizionare a farmaciilor din tara.

Deci, teoretic, inca de acum 10 zile ar fi trebuit sa fie Euthyrox in farmacii. Iaca, ia-l de unde nu-i.

Iar declaratia de presa de pe 8 Aprilie zice:

Astfel, compania producătoare a anunțat că, în depozitele din România au fost aduse în data de 31 martie 2020, un număr de 140 122 cutii de Euthyrox 100 mcg. Dintre acestea, 54 240 cutii au fost deja distribuite.

În 13/14 aprilie 2020 vor fi livrate alte 77 499 cutii de Euthyrox 50 mcg și 59 315 cutii de Euthyrox 25 mcg, loturi care deja au fost eliberate din Germania.

Ministerul Sănătății face un apel către pacienți pentru a nu face stocuri de medicamente și a nu le utiliza fără acordul medicului curant.

Unde au fost distribuite cele 54 240 cutii nu se stie inca.

Maine mergem la vanat de Euthyrox prin Bucuresti, sa vedem ce pica. Daca nu, in teorie eu pot rezista cateva zile fara. O sa fiu leoarca de oboseala si cu mainile si picioarele butucei, dar supravietuiesc. Dar o femeie insarcinata, de exemplu, nu poate face asta fara sa-si puna in pericol bebelusul. Si atata timp cat nu vom intelege ca un pret scazut nu face neaparat mai accesibil un medicament, o sa tot trecem prin situatia asta, fara sa tragem concluzii si fara sa invatam nimic.

Urmeaza partea a doua – vanatoarea.

Corporatista de-acasa. Saptamana a treia.

In seara asta am avut nevoie sa ne uitam in calendar si in timeline-ul de la Google Maps ca sa stabilim precis cate saptamani au trecut de cand stam acasa. Fix trei e raspunsul.

Cateva lucruri care s-au intamplat in perioada asta:

• Am facut ceea ce nu credeam sa facem vreodata – am stat la coada ca sa intram intr-un magazin. E drept, nu pentru noi, ci pentru fraierii blanosi din casa, ale caror fundulete magnifice nu pot deversa decat in nisipul din Hornbach. Maxim ala de pe Zooplus. Si cum ne gandeam ca magazinele de bricolaj se vor inchide (si inca nu pricepem de ce nu s-a intamplat asa) ne-am conformat si am luat nisip cat sa le ajunga procesatorilor de mancare pana in luna mai.
• L-am tuns pe Cosmin, nu zero. E putin puscarias in crestet si frunte, ca setarea maxima pe aparatul de tuns din casa era cam mica, dar am vazut destui colegi de-ai lui tunsi de doamnele din dotare si zic ca m-am descurcat mai mult decat decent.
• Am incercat sa fac maia naturala. A murit dupa 7 zile (a se citi ~700g faina aruncate in aceste vremuri tulburi). De fapt, nici macar nu stiu daca se numeste ca a murit – a facut o pojghita de culoarea puroiului palit, semn ca bacteriile rele au triumfat asupra bacteriilor bune si a drojdiilor. A fost un proces destul de personal, asa ca o sa mai incerc sa cresc maia abia de pandemia viitoare.
• Pisicii s-au impacat in sfarsit cu faptul ca nu o sa plecam de acasa pe timpul zilei si nu o sa ii lasam in pace, asa ca au inceput sa ne iubeasca din nou. Ma trezesc din nou teapana, caci dorm pe/langa mine intre 3 si 9 kilograme pisicesti. N-am cifre exacte, pentru ca daca noi n-avem curaj sa ne cantarim zilele astea, nu e drept sa-i chinuim nici pe ei.
• Gatim zilnic si in ultimele trei saptamani am aruncat doar doua linguri de risotto, o lingura de sos cu ciuperci, cinci masline si o portocala. Super decent, zic eu. Si, ma rog, cele 700 de grame de faina investite in maiaua moarta.

Maine (sau poimaine, timpul e relativ in perioada asta) o sa ne completam declaratii pe proprie raspundere si mergem sa cumparam apa si sa ne plimbam pe extravilanul de la marginea cartierului. Macar pisicilor sa le mai dam o pauza de la prezenta noastra vesnica..

Corporatista de-acasa. Ziua a saptea.

Ca orice corporatist(a) care se respecta, lucrez de-acasa. Joia trecuta a fost prima zi. Cum nici pandemia si nici lucratul de acasa nu-s lucruri obisnuite pe meleagurile noastre, am considerat ca ambele merita celebrate online.

N-am mai mers cu metroul de miercurea trecuta, ceea ce nu-i asa de rau. Pe langa faptul ca nu-mi respira nimeni in ceafa, scutesc doua ore in fiecare zi. In orele astea reusesc sa gatesc aproape zilnic, in urma cu doua zile a facut cozonac, iar in seara asta scriu pe blog. Ultima data cand am scris pe blog a fost in 2017, de #noapteacahotii. Multe s-au intamplat de atunci.

Desigur, nu totul e lapte si miere. Sa practici distantierea sociala nu e chiar atat de dificil, dar nu e nici scenariul optim. Singurele persoane (in afara de Cosmin) cu care am interactionat in ultimele sapte zile sunt doua casiere de la Lidl, una de la Profi, doamna care ne ajuta cu curatenia in apartament, o farmacista si un nene caruia i-am cedat dezinfectantul de maini din geanta la coada la farmacie. Viata sociala intensa, nu gluma. Pana si pisicii ar vrea sa plecam cateva ore de-acasa zilnic.

Iar acum, tocmai si-a luat Cosmin o pauza de la munca si am pus la cale un plan maret pe care il amanam de vreo doi ani. Aparent, de pandemia asta o sa profitam de izolare si, daca tot n-am mai putut merge in concediu in Malmo & Copenhaga, o sa varuim bucataria. Pentru ca daca n-o facem nici acum, n-o mai facem niciodata!

 

#astanueguvernulmeu

As vrea sa scriu ceva destept, ceva care sa indemne la schimbare, ceva care sa ii faca pe cei care sunt acum (sper eu) blocati in Palatul Victoria sa-si dea seama ce-au facut si sa se imbujoreze de rusine. Dar nu pot, pentru ca obrajii lor sunt vechi si grosi, iar eu nu reusesc, oricat m-as stradui, sa cobor pana la limita lor de decenta.

Am sperat in ultimele saptamani, si din ce in ce mai acut in ultimele zile, ca toate semnalele negative le vor da de gandit celor pusi sa ne reprezinte. Nu au fost pusi acolo nici de mine, nici de 90% dintre oamenii pe care ii cunosc, dar speram sa plece urechea si la ce avem de zis noi, cei care am ales sa ne punem sperantele in altii. Sau macar sa ii asculte pe cei care i-au cocotat in posturile lor caldute sperand la rotunjirea veniturilor cu o suma modica doar ca sa afle apoi ca prioritatile sunt altele. Pentru ca sunt si dintre acestia – oameni care au votat PSD si totusi cred ca ce se intampla acum e prea de tot.

Chiar aseara spuneam ca probabil Guvernul a mers prea departe in chestiunea celor doua ordonante de urgenta si, vazand reactia publicului, realizeaza ca nu poate s-o scoata la capat, asa ca amana momentul unei retrageri rusinoase, acoperite de vreo alta masura populista. In urma cu 24 de ore speram. La fel si in urma cu 12 ore. Si chiar si acum 4 ore. Mi-a trecut.

Eu nu am prins comunismul. Nu am amintiri, dar multi dintre cei care au si le-au asternut pe hartie. In momentul de fata parcurg ultimele cateva zeci (sau poate zeki?) de pagini din Arhipelagul Gulag al lui Soljenitin. Am regasit pana acum atat de multe asemanari cu ceea ce pare sa se pregateasca incat ma tem ca anul 1989 nu a adus nimic altceva decat o reforma romaneasca – adica doar pe hartie. Din nou ajung oameni pe functii inalte doar pe considerente de loialitate fata de Partid si, mai ales, fata de Liderul Suprem. Din nou exista propaganda favorabila Partidului, indreptata impotriva omului de rand care isi cere, naiv, dreptul la dreptate. Din nou cei mari si puternici pot face ce doresc, la adapost sau chiar protejati de litera legii.

E groaznic si nu reusesc sa gasesc cuvinte decente care sa exprime ce simt.

***

For those few friends I have outside of Romania, please check this link. They explain it better than I would ever be able to.

Shoebox. De un an incoace.

Da, e inca noiembrie, dar la televizor au inceput deja reclamele cu brazi, copii, cadouri si Mosi Craciuni. Si daca Tuborg, Coca Cola et co. pot scapa basma curata cu early marketing, o campanie care chiar ajunge la oamenii cu probleme ar avea dreptul sa apara in online inca de prin septembrie. Sa vorbim, asadar, despre Shoebox! 🙂

Shoebox – cadoul din cutia de pantofi e-o campanie care, mie personal, mi-e foarte draga. In primul rand, se adreseaza copiilor sarmani, asa ca e imposibil sa ii displaca cuiva. Dar mie imi place mult si dichisul din jurul cutiutelor oferite. Mereu cand eram mica si ma uitam la filme de Craciun, vedeam cum copiii primesc cadouri impachetate frumos, pe cand noi le primeam in vesnica punguta de cadouri. Nu ma intelegeti gresit, nu e nimic rau in a folosi o punga in loc de o cutie. Dar o cutie e mai greu de desfacut, te face sa fii mai curios in legatura cu ce e inauntru, “it builds expectations” cum ar zice englezii.

In Romania, Shoebox implineste 9 ani. A pornit din Cluj, cand un tatic a vrut sa-i arate copilului sau ce inseamna sa daruiesti. S-a intins in toata tara, si chiar printre romanii aflati in afara tarii, care trimit an de an cutiile stranse in orasele in care s-au stabilit. E un gest mic, un minim de bunavointa aratat celor mai putin fericiti decat tine.

Anul trecut am organizat propria locatie ShoeBox, la noi in apartament. A fost greu, dar s-a terminat frumos. Am strans 70 de cutii care au ajuns la familii defavorizate din Bucuresti si Niculitel. A fost ciudat sa vezi la ce lucruri marunte se bucura unii copii – o fetita a ramas muta de uimire cand a vazut ca a primit o papusa sirena, un baietel de 10 ani s-a bucurat la vederea unui set de 5 masinute cat un deget mai tare decat s-ar bucura un om mare daca ar primi o masina adevarata, iar un altul de vreo 4 ani a fost fericit ca a primit caiete pe care putea desena. Am vazut familii numeroase inghesuite in garsoniere sau in case ce stateau sa cada, mame singure care abia faceau fata si locului de munca si cresterii copiilor, familii uitate si de institutii dar si de semenii lor.

Partea grea a fost gasirea familiilor si apoi strangerea cutiilor. Colegii de la munca, pe care ii bateam la cap zilnic, nu au pregatit cutii, dar au cumparat ce era necesar pentru umplerea lor. A urmat o seara intreaga de organizare a lucrusoarelor pe varste si sexe si impachetarea cutiilor, in timp ce incercam sa-l tinem si pe Nagasaki departe de hartia lucioasa. Dar impartirea darurilor a fost frumoasa. Desi am colindat prin locuri nu foarte prietenoase (unele neprietenoase cu noi, altele neprietenoase cu masina), a meritat pana la ultima cutie.

Organizam Shoebox si anul asta. Tot in apartamentul nostru. Avem deja lista de copii cuminti pregatita si asteptam cutiutele. Daca vrei sa faci o fapta buna, scrie-mi sau intra direct pe site-ul Shoebox. Intotdeauna e loc de mai bine in lume, dar poate impreuna putem ingusta spatiul asta.

 

P.S.: Desi campania porneste la nivel national de la 1 decembrie, din motive pur personale noi putem incepe abia pe 11 decembrie. Spor la daruit!

Chirurgia refractiva – consultul preoperator

Chirurgia refractiva e o sintagma lunga si complicata pe care o folosesc „dasteptii” ca sa spuna operatie la ochi. In mare, exista doua tipuri: PRK si LASIK.

PRK-ul e varianta clasica, putin mai ieftina, cu o perioada de recuperare ceva mai lunga si cu sanse mai mari sa ai totusi nevoie de ochelari dupa o anumita perioada. LASIK-ul, evident, e opusul – o idee mai scumpa, cu perioada de recuperare minima si sanse de reusita apropiate de 100%. Citind comparatia asta, normal ca oricine s-ar intreba de ce nu alege toata lumea LASIK? Dai un ban, dar stii ca face.. Motivele sunt complexe si depasesc cu mult cunostintele mele in materie de medicina si optica, dar exista conjuncturi anume (grosimea stratului corneal, „calitatea” tesutului ochiului, etc.) care recomanda PRK-ul pentru anumiti pacienti. Tu te poti duce la clinica setat pe LASIK si cu banii stransi, dar decizia finala e a medicului.

Acum, povestea consultului. Am simtit nevoia sa scriu despre el pentru ca n-am gasit pe nicaieri informatii detaliate. Filmulete cu operatia in sine erau destule incat sa-ti inghete sangele in vene, dar n-am gasit niciunde macar un paragraf despre consult.

Eu am facut intreaga procedura la Alcor, asa ca pot sti doar povestea de acolo. Poate lucrurile se fac diferit in alte clinici. Si daca tot vorbim de clinici de oftalmologie, eu i-as recomanda pe cei de la Alcor oricui. Clinica pare putin lasata mostenire de epoca comunista daca ne luam dupa holul de asteptare/primire, dar au aparatura scoasa direct din Star Trek si medici foarte buni.

In cazul in care ti-ai facut programare pentru consultul preoperator, fii destept si ia-ti liber in ziua respectiva. Ca sa nu ajungi ca mine, stand in holul clinicii, oarba ca o bunicuta cu cataracta, incercand sa-i tastezi sefului tau motivul pentru care n-ai sa poti ajunge la munca. Cu doua ore inainte de inceperea programului. Si nu pentru ca nu te simti bine, ci pentru ca deodata, nu mai vezi clar la mai putin de un metru jumate in fata ta, iar soarele si lumina sunt lucrarea diavolului pe pamant.

Consultul e, in mare, nevinovat si clasic pentru clientii fideli ai medicilor oftalmologi. Panou cu litere, dioptron, examinarea fundului de ochi, apoi analiza stratului corneal. De-aici incepe partea de SF, pentru ca habar n-aveai ca exista straturi corneale care se preteaza la operatie si altele care nu – nici la biologie si nici la fizica nu ti-au explicat asta. Apoi ti se pun picaturi pentru dilatarea pupilei, care nu fac altceva decat sa-ti paralizeze muschiul ochiului si sa te faca sa intelegi fobia vampirilor fata de lumina. Dupa trei seturi de astfel de picaturi vine si anestezicul, necesar pentru testul lacrimal.

Testul lacrimal e tot ce-si poate dori o persoana careia nu-i place sa mearga la doctor pentru orice e mai invaziz decat un EKG – ti se baga doua bucati de hartie intre ochi si pleoapa inferioara si trebuie sa stai cu ele infipte asa vreo 5 minute. In cazul in care anestezicul nu si-a facut efectul prea bine din varii motive, astea 5 minute te vor face sa regreti ca te-ai gandit vreodata sa te operezi. Dar e ok, in curand vine asistenta si smulge hartiile din ochii tai. Si oricat de draguta ar fi, n-are cum sa faca asta intr-un mod delicat, crede-ma. Apoi mai vine un cocktail de picaturi pentru dilatare, un antibiotioc si-un antiseptic.

Acum ca ai pupilele atat de dilatate incat toate femeile din epoca victoriana te-ar strange de gat de gelozie, treci din nou la dioptron ca sa vezi imaginea aia draguta cu casuta din capatul drumului incadrat de-o pajiste verde. Si daca tot ai ochii mai mari decat lupul din Scufita Rosie, mai treci si pe la un aparat cu ajutorul caruia doctorul masoara/verifica campul vizual Goldmann, orice ar mai insemna si asta. Tu stii doar ca trebuie sa te uiti drept intr-o lumina puternica in timp ce nu-ti doresti altceva decat sa se desfasoare din senin o eclipsa totala de soare.

In cazul in care te-ai pregatit cu bani ficsi pentru controlul care determina daca o sa mai porti ochelari sau nu, trebuie sa stii ca masuratoarea campului vizual se plateste separat. In cazul meu, campul vizual a costat 80 de lei in plus, deci nu a fost o tragedie.

Dupa tot chinul asta (care dureaza putin mai mult de o ora), afli in sfarsit cand poti veni ca sa ti se scobeasca ochiul in scopuri medicinale si esti trimis acasa cu o foita care-ti descrie procedura, ce poti sa faci si ce nu inainte, in timp ce si dupa operatie. N-o sa poti citi alea doua pagini decat pe seara, cand in sfarsit poti sa vezi, asa ca spor la plictiseala pe-acasa.

Dar daca vrei cu adevarat sa te operezi, stii prea bine ca a meritat sa pierzi o zi de concediu pentru asta.

Curatenia de primavara

De (prea) multa vreme rafturile mele pareau proaspat vizitate de ciclonul care a lasat-o pe Dorothy in Tinutul lui Oz. Asa ca am decis ca azi e ziua magica in care hainele mele se vor intoarce in Kansas.

Zis si facut! Am imprastiat mormanul in pat, am pus motanul deasupra si m-am apucat de sortat si impaturit. Asa am descoperit ca am prea multe haine pe care nu le-am mai purtat de ani de zile, si inca vreo cateva pe care nu le-ar mai purta nimeni niciodata. Ambele categorii au primit cate un petic de podea pe care sa se desfasoare.

Gramajoara colorata din stanga va ajunge cat de curand in containerul din fata Centrului Ceh, alaturi de un palton si niste perechi de pantofi. Cea din dreapta va merge la pubela, dar intr-o punguta separata, astfel incat in cazul in care vreuna dintre persoanele care strang aproape zilnic PET-uri pentru reciclare crede ca poate folosi in vreun fel acele hainute, sa nu le ia amestecate cu alte gunoaie.

Tu ce fapta buna faci iarna asta?

Anul trecut scriam despre Marinela, fetita care nu primise in zece ani nici o vizita de la Mosu’, oricare ar fi fost el. Lucrurile s-au mai schimbat intre timp. Nu extrem de mult dar indeajuns incat ea sa nu mai faca parte din categoria copiilor fara Craciun.

Din pacate, anul trecut Marinela nu era singurul copil in situatia asta. Si daca ea a avut norocul unor oameni care sa o ajute, nu acelasi lucru se poate spune despre multi altii.

Pentru acesti copii se desfasoara insa in fiecare an ShoeBox – Cadoul din cutia de pantofi. Oamenii implicati in acest proiect sunt cei care inteleg ca doar pentru ca tu esti multumit cu viata ta nu inseamna ca trebuie sa-i ignori pe cei mai putin fericiti. Sunt oameni care apreciaza o mana intinsa la nevoie si care se grabesc sa o ofere la randul lor. Oameni care stiu ca suntem toti egali indifferent de sansele oferite sau furate de viata. Si o data pe an, in preajma sarbatorilor, acesti oameni freamata, se agita, se aduna si daruiesc.

Este posibil ca darurile sa nu insemne mare lucru pentru cei care le ofera. Dar este posibil ca ele sa faca o diferenta enorma in viata acelui om care le primeste. O cutie cu dulciuri si jucarii poate impresiona un copil cateva zile, dar in acelasi timp poate face fericit un parinte care nu si-a permis sa-i cumpere copilului sau nimic, nici macar cu ocazia Craciunului. O pereche de incaltari noi poate face diferenta dintre o iarna petrecuta in jurul casei si una in care un copil se duce totusi la scoala. Si oricat de neinsemnat ar parea continutul cadoului pentru cel care il ofera, el poate fi ceea ce il va determina pe un viitor adult sa faca la randul sau fapte bune.

Organizarea in cadrul proiectului poate sa para dificila la prima vedere. Cui sa duci cutiile tu, om de rand care n-a scos mai niciodata capul din zona lui de confort? Raspunsul e simplu daca stii sa dai un click pe www.shoebox.ro. Acolo vei gasi o lista de locatii a centrelor de colectare (unde dai peste oameni ca mine si ca tine, care au pe deasupra pregatita si o lista de distributie), sfaturi despre cum sa pregatesti cadoul si cum te poti asigura ca ceea ce donezi tu ajunge intr-adevar la cineva care are nevoie. De altfel, daca vrei, te poti alatura chiar tu procesului de livrare a cadourilor si poti vedea cu ochii tai pe cine si de ce ajuti.

Asa ca ce mai astepti? Intra pe ShoeBox si gaseste cel mai apropiat centru de colectare. Fa Craciunul cuiva mai frumos. Si, mai ales, fa Craciunul tau mai frumos!

1984, George Orwell. Fun facts

Sau cel putin ar fi “fun” daca subiectul cartii ar permite asa ceva. Deci, interesting facts:

1. Numele real al lui George Orwell este Eric Arthur Blair. In momentul publicarii autorul a avut de ales intre P.S. Burton, Kenneth Miles si H. Lewis Allways.
2. Romanului a fost cat pe-aci sa fie publicat cu numele “Ultimul om din Europa”.
3. “2+2=5” a fost un slogan real al Partidului Comunist. In URSS-ul lui Stalin era de dorit ca planurile cincinale sa fie atinse cu un an mai devreme, dovedind astfel forta de munca si marea iubire de patrie a poporului rus. Sloganul putea fi vazut in lumini de neon pe panouri din Moscova.
4. Politia Gandirii a fost inspirata de NKVD-ul aceluiasi URSS.
5. Inainte de crimagandit a existat Kempeitai. Politia Militara a Imperiului Japonez, care a activat intre 1881 si 1945, avea puterea sa aresteze oameni pentru “ganduri nepatriotice”.
6. Povestea incepe pe 4 aprilie 1984, dar cum Partidul rescria si manipula istoria si timpul in mod constant, e greu pentru personajele cartii sa confirme cu exactitate chiar si anul in care se afla sau varsta pe care o au. De exemplu, Winston crede ca are 39 de ani, dar nu stie sigur.
7. Cele “2 minute de ura” zilnice sunt inspirate de discursurile tinute deseori muncitorilor stalinisti inainte de inceperea zilei de munca.
8. Aldous Huxley a fost profesorul lui Orwell de franceza la Eton. In cazul in care ati citit intai “A brave new world” (tradusa in romana drept “Minunata lume noua” – I know, iac), e imposibil sa nu fi remarcat ca exista asemanari si derivari intre cele doua distopii.
9. Desi cartea e un atac voalat la adresa politicii lui Stalin, aceasta a fost de multe ori contestata ca fiind pro comunista. Probabil de un grup format in majoritatea sa din americani cu IQ-ul indestulator pentru a pricepe reclamele la pizza congelata.
10. Scena torturii a inspirat tortura capitanului Picard in episodul “Chain of Command” al serialului Star Trek: The Next Generation.
11. “Big Brother” este un termen luat direct din 1984, care face referire la urmarirea si controlul populatiei de catre institutiile (mai mult sau mai putin ale) statului.

“A scrie o carte este o lupta oribila, teribila, ca o boala indelungata si dureroasa. Nimeni nu ar trebui sa se apuce de asa ceva daca nu este comandat de vreun demon caruia nu-i poate rezista.” George Orwell

2014 in review

The WordPress.com stats helper monkeys prepared a 2014 annual report for this blog.

Here’s an excerpt:

A San Francisco cable car holds 60 people. This blog was viewed about 1,900 times in 2014. If it were a cable car, it would take about 32 trips to carry that many people.

Click here to see the complete report.