Arhive blog

Copii fara Craciun

O cheama Marinela Argentina, are zece ani si ochi mari si albastri. Intamplarea face ca ea sa fie una dintre finutele familiei. O alta intamplare, mai nefericita, face ca acest copil sa nu fi avut niciodata pana acum parte de sarbatoarea Craciunului.

Marinela a aparut ca un copil “accident”, la fel ca multi altii. Ghinionul ei e ca acest accident i s-a intamplat unei femei care nu vrea sa-i fie mama. Si nici nu se simte in vreun fel obligata sa aiba grija de ea, desi statul o plateste (cu o suma mica, e-adevarat) pentru asta. De ceva timp a lasat-o la bunica ei, o femeie prea putin capabila sa aiba grija de ea insasi chiar si atunci cand era mai tanara. In timpul asta, mama Marinelei isi ia bataie de la un barbat oarecare. I-a spus fetei ca nu o mai suporta si ca nu vrea sa o mai vada. Si e multumita cu viata ei.

Marinela nu crede in Mos Craciun. Nu pentru ca si-ar fi surprins parintii cu cadourile dosite pe undeva, ci pur si simplu pentru ca in zece ani de existenta Mosul nu a venit la ea nici macar o data. Intrebata cand este ziua ei, poate sa-ti spuna ca e pe 7. Nu stie daca e in luna iunie sau iulie – nimeni nu i-a zis vreodata “la multi ani” sau i-a serbat ziua in vreun fel.

In fiecare sambata, Marinela stie ca trebuie sa faca baie. Asa ca isi incalzeste singura apa si se spala asa cum poate. Trebuie sa o ajute apoi si pe bunica ei. Si sa-si spele hainele singura. Pentru ea, o zi normala incepe la ora 6 dimineata, sau chiar mai devreme. La zece ani trebuie sa aiba grija de ea, de o batrana si de-o casa. Cine sa mai aiba timp si de Craciun?

Marinela nu e singurul copil abandonat fara sa apara in statisticile de gen. Nu e nici primul, nici ultimul copil pentru care niste adulti iresponsabili vor incasa bani de la buget. Nu e singurul copil inteligent care nu va avea sansa sa plece din mizeria in care a fost aruncat de “oamenii mari”. E unul dintre miile de copii care va creste fara sa stie ce ar trebui de fapt sa fie Craciunul.

Cine n’are Niculiţel, să’şi cumpere.

Îmi place să cred că eu sunt diferită de alţii de vârsta mea. Si’mi mai place să cred că asta se datorează în mare parte locului din care vin.

Am avut o copilărie care mi’a deschis ochii asupra unor lumi cărora altora le sunt invizibile chiar şi la 20 de ani. O copilărie cu oameni simpli, oameni care sunt profesorii cei mai de preţ. Degeaba ştii cum să conversezi cu cel mai înalt conferenţiar dacă nu ştii să te adaptezi în funcţie de persoana din faţa ta. Eşti sărac..

O copilărie cu urs, capră, cai şi pluguşor adaptat. Cu “Doamnele” şi “Leanca Podgoreanca” de Crăciun. Cu Olării, bătut tobă pentru “Floricică” şi “Brâu” şi mult folclor. Cu leurdă, samaldăr, ciuşcă şi moşmoli.

Am învăţat istorie de mică, pentru că istoria locului e mai mult decât bogată. Şi nu e nicio istorie ca cea pe care o înveţi la locul faptei.

Si’acum, petrecerile noastre nu’s ca petrecerile orişicui. Sunt petreceri la care fetele ştiu să învârtă sârba şi băieţii să chiuie.

Din păcate, generaţia mea e cam ultima de felul ăsta. Generaţia ’89-’90. We’re always special.

Micul print.

„- Cine eşti tu? zise micul prinţ. Eşti tare frumoasă…

– Sunt o vulpe, zise vulpea.

– Vino să te joci cu mine, o pofti micul prinţ. Sunt atât de trist.

– Nu pot să mă joc cu tine, zise vulpea. Nu sunt îmblânzită.

– A! Iartă-mă, rosti micul prinţ.

Însă, după un răstimp de gândire, adăugă:

– Ce înseamnă „a îmblânzi”? (…)

– E un lucru care prea e dat uitării – zise vulpea. Înseamnă „a-ţi crea legături”…

– A-ţi crea legături?

– Desigur – zise vulpea. Tu nu eşti încă pentru mine decât un băieţaş, aidoma cu o sută de mii de alţi băieţaşi. Iar eu nu am nevoie de tine. Şi nici tu n-ai nevoie de mine. Eu nu sunt pentru tine decât o vulpe, aidoma cu o sută de mii de alte vulpi. Dar dacă tu mă îmblânzeşti, vom avea nevoie unul de altul. Tu vei fi, pentru mine, fără seamăn pe lume. Eu voi fi, pentru tine, fără seamăn pe lume…

(…)

– Te rog… îmblânzeşte-mă, zise apoi. (…) Nu cunoaştem decât ceea ce îmblânzim… Oamenii nu mai au timp să cunoască nimic. Ei cumpără lucruri de gata, de la neguţători. Cum însă nu există neguţători de prieteni, oamenii nu mai au prieteni. Dacă vrei să ai un prieten, îmblânzeşte-mă!

– Ce trebuie să fac? rosti micul prinţ.

– Trebuie să ai foarte multă răbdare – răspunse vulpea. La început, te vei aşeza ceva mai departe de mine, uite-aşa, în iarbă. Eu te voi privi cu coada ochiului, iar tu nu vei rosti nici un cuvânt. Graiul e izvor de neînţelegeri. Însa vei putea, pe zi ce trece, să te aşezi din ce în ce mai aproape de mine…

A doua zi, micul prinţ veni din nou.

– Mult mai frumos era dacă veneai şi astăzi la aceeaşi oră, zise vulpea. Dacă, de pildă, vii la ora patru după-amiaza, eu încă de la trei voi începe să fiu fericită. Pe măsură ce ora va trece, şi mai fericită mă voi simţi. La ora patru, mă vor cuprinde un freamăt şi o nelinişte: voi descoperi cât preţuieşte fericirea! Dar dacă vii la voia întâmplării, eu niciodată nu voi şti la care ceas să-mi împodobesc sufletul. Ne trebuie ritualuri.

– Ce-i acela ritual? zise micul prinţ.

– E şi el ceva cu totul dat uitării – zise vulpea. E ceea ce face ca o zi să se deosebească de celelalte zile, o oră, de celelalte ore. (…)”

***

„Micul prinţ se duse să mai vadă o dată trandafirii:

– Voi nu semănaţi întru nimic cu floarea mea, voi încă nu sunteţi nimic – le spuse el. Pe voi nimeni nu v-a îmblânzit, şi nici voi n-aţi îmblânzit pe nimeni. Sunteţi precum era şi vulpea mea. Nu era decât o vulpe, aidoma cu altele, o sută de mii de vulpi. Eu însă mi-am făcut din ea un prieten, iar acum ea nu are-n lume seamăn. (…)

Voi sunteţi frumoase, dar sunteţi deşarte, nimeni n-ar avea de ce sa moară pentru voi. Despre floarea mea, fireşte, un trecător de rând ar crede că-i asemeni vouă. Ea însă, singură, e mai de preţ decât voi toate laolaltă, fiindcă pe ea am udat-o eu cu stropitoarea. Fiindcă pe ea am ocrotit-o eu cu paravanul. Fiindcă pentru ea am ucis eu omizile (în afară doar de câteva, pentru fluturi). Fiindca pe ea am ascultat-o eu cum se plângea, ori cum se lăuda, ori câteodată chiar şi cum tăcea.

Fiindcă ea e floarea mea.“

oac oac diri diri da

😀

Krypton

Homo sapiens politicosus?

Am realizat zilele trecute ca sunt copilul unei specii pe care de disparitie. Al omului politicos, mai exact.

Cand eram micuta, 5 ani gen, doamna educatoare ne spunea la gradinita ca daca vine vreun om la ea si’i spune ca n’am dat “Buna ziua!”, nu mai primim floricica. Ceea ce era jale pentru gradinari. Asa ca salutam toti oamenii mari de pe strada. Obiceiul oricum era impamantenit in sat, noi trebuia doar sa’l preluam si sa fim politicosi.

Si oamenii raspundeau la salut. Zambeau inapoi si erau simpatici. “Uite ce copil dragut si politicos.” Si pe mine ma saluta fetitele care se intorc de la gradinita de vreo cativa ani incoace. Baieteii alearga si nu te baga in seama. Dar fetitele ridica privirea speriate de cat de mare esti in comparatie cu ele si parca se rusineaza si mai tare cand saluti inapoi.

Obiceiul mi’a ramas. Si mai ales fata de batrani. Dar ceva s’a schimbat. Trec pe langa oameni, ii salut cum se face in sat de cand ma stiu si..nimic. Ma saluta doar aerul dintre noi.

Sunt babele prost crescute? Au o parere atat de proasta despre “noua generatie” incat le e frica sa nu se lipeasca vreun microb de ele? Au o parere atat de proasta despre mine incat nu considera de demnitatea lor sa raspunda? Sunt eu ultimul om politicos?

I feel pretty

Mi’am scos de la naftalina sarafanul de blug (ala pe care’l am din 5-8 si care inca’mi vine, prin cine stie ce minune), am pus sandalutele, am subtilizat bentita mamei si’am pornit spre bunica ca o little red riding hood. 4 jumate in ceasurile amiezii. Cald si soare. Umbra mea pe asfalt..charming. Aveam insa impresia ca o pereche de maneci bufante (ca acelea la care visa Anne Shirley) ar fi in stare sa ma transforme intr’o Snow White asemeni celei din cartea pe care am primit’o de Craciun cand aveam vreo 5 ani. 🙂 Iar tunsoarea de dupa vizita la bunica nu mi’a alterat cu nimic impresia asta.

Micul Print

Astazi cica se implinesc 110 ani de la nasterea lui Antoine de Saint-Exupery (sau cel putin asa sustine Google). Si cum singura lui carte pe care o stiu si am citit’o e Micul Print, I’ll share some wisdom from it. 🙂

„Toti oamenii mari au fost mai intai copii. (Dar putini dintre ei isi mai aduc aminte)”

„Limpede nu vezi decat cu inima. Miezul lucrurilor nu poate fi vazut cu ochii.”

„Fie ca e vorba de o casa, fie de stele, fie de pustiu, ceea ce le da frumusete ramane nevazut.”

„Nu cunoastem decat ceea ce îmblanzim, zise vulpea. Oamenii nu mai au timp să cunoasca nimic. Cumpara lucruri de-a gata, de la negutatori. Cum insa nu exista negutatori de prieteni, oamenii nu mai au prieteni. Dacă vrei sa ai un prieten imblanzeste-ma.”

„Pentru a fi fericit ajunge sa te gandesti ca undeva, printre milioane de stele, exista fiinta iubita.”

Young and restless

Crisu stie despre ce vorbesc..

Ah..these British guys.. 🙂

Childhood songs

Cei de la TVR2 au o emisiune foarte draguta (cred ca se numeste ‘Gaz pe Folk’) la care l’am vazut intr’o zi pe Vasile Seicaru. Si bineinteles ca mi’am amintit cum, cand eram mica, doar asta ascultam la radio, vara.

Pentru cei care cunosc senzatia asta, luati de’aci: 🙂