Arhive blog

1984, George Orwell. Fun facts

Sau cel putin ar fi “fun” daca subiectul cartii ar permite asa ceva. Deci, interesting facts:

  1. Numele real al lui George Orwell este Eric Arthur Blair. In momentul publicarii autorul a avut de ales intre P.S. Burton, Kenneth Miles si H. Lewis Allways.
  2. Romanului a fost cat pe-aci sa fie publicat cu numele “Ultimul om din Europa”.
  3. “2+2=5” a fost un slogan real al Partidului Comunist. In URSS-ul lui Stalin era de dorit ca planurile cincinale sa fie atinse cu un an mai devreme, dovedind astfel forta de munca si marea iubire de patrie a poporului rus. Sloganul putea fi vazut in lumini de neon pe panouri din Moscova.
  4. Politia Gandirii a fost inspirata de NKVD-ul aceluiasi URSS.
  5. Inainte de crimagandit a existat Kempeitai. Politia Militara a Imperiului Japonez, care a activat intre 1881 si 1945, avea puterea sa aresteze oameni pentru “ganduri nepatriotice”.
  6. Povestea incepe pe 4 aprilie 1984, dar cum Partidul rescria si manipula istoria si timpul in mod constant, e greu pentru personajele cartii sa confirme cu exactitate chiar si anul in care se afla sau varsta pe care o au. De exemplu, Winston crede ca are 39 de ani, dar nu stie sigur.
  7. Cele “2 minute de ura” zilnice sunt inspirate de discursurile tinute deseori muncitorilor stalinisti inainte de inceperea zilei de munca.
  8. Aldous Huxley a fost profesorul lui Orwell de franceza la Eton. In cazul in care ati citit intai “A brave new world” (tradusa in romana drept “Minunata lume noua” – I know, iac), e imposibil sa nu fi remarcat ca exista asemanari si derivari intre cele doua distopii.
  9. Desi cartea e un atac voalat la adresa politicii lui Stalin, aceasta a fost de multe ori contestata ca fiind pro comunista. Probabil de un grup format in majoritatea sa din americani cu IQ-ul indestulator pentru a pricepe reclamele la pizza congelata.
  10. Scena torturii a inspirat tortura capitanului Picard in episodul “Chain of Command” al serialului Star Trek: The Next Generation.
  11. “Big Brother” este un termen luat direct din 1984, care face referire la urmarirea si controlul populatiei de catre institutiile (mai mult sau mai putin ale) statului.

“A scrie o carte este o lupta oribila, teribila, ca o boala indelungata si dureroasa. Nimeni nu ar trebui sa se apuce de asa ceva daca nu este comandat de vreun demon caruia nu-i poate rezista.” George Orwell

Anunțuri

Looking for Alaska. Afterthoughts

I’ve seen the title a million times on elefant.ro, yet I never wanted to take the time and check the story behind. That was until I read a quote on facebook. A quote so touching and so down to Earth and sentimental in the same time that I felt this is a have-to-read book.

The book was given to me as an early Christmas gift. It was the most easily granted wish I ever made and it taught me how little it takes to make someone truly happy. And for that I want to send a huge “Thank you!” to the person giving this lesson to me.

Contrary to my habit, I did not read Looking for Alaska in one breath. Simply because this isn’t the kind of book you read in one afternoon. Its main character lives and actually enjoys doing so and after the first 20 pages you feel you should do the same.

It’s true Alaska dies in the middle of the story. You might say this shows she wasn’t very fond of living after all. But just like Olguta, from La Medeleni, she lives while others only exist. The book isn’t as much about the actions or choices of its characters. It’s mostly about why we are here and why at some point we won’t be here anymore. It’s about looking forward to your future, maybes and all those great questions you have as a teenager. Pudge is just an actor that guides you through this labyrinth.

Though it’s a young adult book, there are pieces of knowledge transcending this. And they make you think about your everyday choices in ways you did not consider possible. I liked the book mostly for this and especially for the line below, read under ten layers of bubbly foam in a hot tub.

“Everything that comes together falls apart.”

Cu sange rece

by Truman Capote.

E cel mai bun reportaj pe care l-am citit vreodata. Roman n-ar fi putut sa fie nici daca il cataloga autorul asa – sunt atat de multe detalii, mult mai multe decat ar putea vreodata nascoci un scriitor.

Naratiunea e wow. De la inceput si pana la sfarsit. Initial am crezut ca ma va plictisi, dar chiar si in ultimele pagini, cand stiam deja cum se va termina toata povestea, nu puteam sa las cartea din mana.

I-am dat cinci stele pe Goodreads, fiecare dintre ele meritata din plin.

 

Dulcea mea doamna/Eminul meu iubit

Mi-am dorit foarte mult cartea asta inca de cand eram in liceu. In principal din cauza unei epistole care mi-a parut foarte frumoasa si plina de avant artistic a lui Eminescu catre Micle – ii descria crearea Luceafarului.

La cativa ani dupa liceu am cumparat-o si-am citit-o.

Prima impresie e ca e o lucrare foarte intima. E, pana la urma, o colectie de scrisori, iar daca iti place Eminescu atat de mult incat l-ai pus pe-un piedestal, nu e recomandata. Am aflat cat de des ii ieseau cosuri si cum isi trata bubele de pe urma sifilisului. Si cum Veronica era fericita ca ei ii trecuse. Brr..

Dincolo de aspectele naturaliste, colectia mai prezinta si toate intimitatile dintre cei doi. Cele care mergeau pe ruta Eminescu-Micle in special. Toate alinturile si toate dezmierdarile si toate, toate visurile si supararile lui Eminescu. Te face sa te simti putin ca si cum ai da buzna si ai scotoci in camera cuiva, iar persoana respectiva te prinde si incepe sa te priveasca dezaprobator.

A doua impresie, la fel de pregnanta, e legata de cei doi „eroi”. In timp ce Eminescu se facea luntre si punte sa i se aprobe Veronicai cererea de pensie de pe urma sotului ei, Veronica se plangea ca nu i se scrie destul de des. Si-l credea pe Caragiale care ii spunea despre poet ca o duce intr-o continua petrecere.

Mai apoi, Eminescu ii trimitea din cand in cand si bani, iar ea era tot nemultumita de numarul scrisorilor. Si se simtea ignorata. Si cerea scrisorile inapoi. Si cerea sa nu mai fie vreodata bagata in seama. Dupa care tot ea scria prima. Ca o analogie cu vremurile noastre moderne, Veronica reiese ca o pitipoanca cersetoare de atentie. Si care se supara cand nu primea atentia exact asa cum o dorea ea.

Ca sa nu mai vorbim de faptul ca ii trimisese scrisori siropoase lui Eminescu inca dinainte sa ramana vaduva. Si Eminescu chiar se astepta sa ea sa-i ramana fidela?

Concluzie: Cartea mi-a placut. Veronica nu. Veronica pare (din propriile ei scrisori) la fel de usoara precum e cartea de citit. Enjoy! 🙂

Bookfest 2014 – veni, vidi, vici

Am fost la Bookfest. Da, stiu, un adevarat soc. 🙂

Si ca orice om care se respecta, am opinii despre asta. Si le impart in lumea larga. Pentru ca asa-s eu, darnica din fire..

Darnica, spre deosebire de patronii tuturor editurilor care si-au desfasurat marfa sub ochii flamanzi sau doar curiosi ai vizitatorilor. Inteleg.. Profit, analize de marketing, “nu putem sa vindem in pierdere”, “oamenii trebuiesc platiti si pentru zilele astea lucrate” si alte lucruri asemanatoare se vor fi spus la sedintele de dinainte, cand s-au stabilit ofertele si discounturile. Dar sa ajungi sa ai la un targ preturi mai mari decat magazinele on-line sau chiar decat librariile micute dintre Unirii si Universitate, mie mi se pare putin jenant. Editura ALL e singura care si-a mai spalat fata cat de cat – la orice achizitie te puteai inregistra intr-o tombola cu premii frumusele.

Alta nemultumire (personala, fireste) e lipsa standurilor cu chestii book-related. Nu ma refer la ceaiuri si cani si dulciuri, care erau chiar in surplus. Nici la tricouri si CD-uri – care, sa fim seriosi, nu au nici o legatura cu cititul – care erau si ele cam prea multe pentru gustul meu. Ma refer strict la semnele de carte fara de care nu se apuca nici un cititor serios nici macar de rasfoit ceva. Am gasit la un singur stand, izolat intre niste cosmetice naturale si o editura in limba turca, parca. Si erau scumpe. Prea scumpe pentru ce erau. Daca vreau semne de carte scumpe ma duc la Carturesti, multumesc.

Pe partea cu plusuri a evenimentului ar fi ca erau o groaza de standuri cu aproximativ tot ce-au tiparit editurile respective si inca mai au pe stoc. Am pierdut vreo doua ore pe-acolo fara sa pot spune ca am acordat atentia cuvenita majoritatii standurilor. Am fost foarte snoaba si am pierdut vremea mai mult pe la casele mari, mult mai putin pe la standurile cu o singura masuta. Nu stiu daca treaba asta e vina mea sau vina lor. Iar la Polirom nici n-am intrat – de ciuda ca-i faceau reclama lui Andrei Ruse care mi-a parut un mare magar la lansarea ultimei lui carti, Zaraza si chiar putin agramat cand am citit dedicatia de pe prima pagina a cartii. Sper ca atunci cand voi apuca sa citesc romanul sa mi se schimbe parerea, dar pana atunci..

Mai erau multe, multe discutii, prezentari de carte si polemici culturale dar, sincer, nu m-am simtit indeajuns de culta ca sa asist la ele. Las asta in grija studentelor la Litere si Belle-Arte si a baietilor care vor sa le agate si n-au bani de Fratelli. Intrarea la Bookfest e libera, pana la urma.

Si plusul meu personal si profund subiectiv merge la standul editurii Nemira. Nu pentru preturi, care erau mari, sau pentru aranjament, care era raft-alee-raft repetat la nesfarsit si cu prea putina imaginatie pentru pretentiile pe care le aveam de la ei. Plusul vine pentru pachetele de carti pe care le ofera: Jocurile foamei, Dune, Urzeala tronurilor – daca ati intrat vreodata in libraria lor stiti despre ce vorbesc. Ei, pachetele astea erau legate toate cu funde rosii si te faceau sa crezi ca e Craciunul in fiecare zi – atat erau de dragute. Cel putin in ochii mei asa aratau. Le-as fi luat in brate si mi-as fi facut intai poze cu ele inainte sa le desfac. Si dupa ce le-as fi citit as fi incercat sa le leg la loc si sa mi le pun in fiecare an sub brad, din nou si din nou. 🙂

All in all, Bookfest-ul de anul asta a iesit pe zero – plusurile au echivalat minusurile si n-a iesit nici prea-prea, nici foarte-foarte. Numai bun de targ de carte romanesc. Putin comunist (Romexpo, pana la urma – un Romexpo nu foarte renovat, as putea adauga), putin resemnat, oarecum pretentios si foarte scump pentru asteptarile mele. Sper ca cel de anul viitor sa ma dea pe spate. Sau poate daca m-as fi dus in weekend as fi fost data pe spate si anul asta. Nu vom sti niciodata..

***

Organizatorii aveau niste tricouri haioase pe care le-ar fi putut vinde cu usurinta si totusi au decis sa nu o faca (De ce?) – erau imprimate cu “Stai linistit si citeste o carte”. Dovada ca nu numai britanicii pot da dovada de calm.

Cartile pe fata!

Am dat astazi peste o pagina de facebook numita “Cartile pe fata”. Initial am crezut ca e vreo misculatie cu teoria conspiratiei care cere demisia intregului Guvern. Apoi am crezut ca e o alta comunitate de oameni obsedati de carti – un fel de Bookaholic sau Goodreads unde fiecare se lauda cu da pe fata ce a citit ultima data. A doua varianta a fost mai aproape de adevar: Cartile pe fata e o comunitate unita de carti si literatura, dar la propriu! Cum la propriu? Adica (iertata fie-mi cacofonia) cu cartea asezata pe/langa fata ta, in poza, pe facebook.

Toata tarasenia a pornit din Cluj (rusinica, stimata capitala!) si a atras deja atentia catorva oameni mai mult sau mai putin cunoscuti. Gen Adi Despot..

Parerea mea e ca e un demers cel putin ciudat. Dar sa fim seriosi.. Cu mii si mii de romani care nu stiu cati de “i” trebuie sa fie la sfarsitul pluralului cuvantului “copil”, poate ca ceva ciudat nu strica. E vorba pana la urma de selfies, facebook si social media. Daca cel putin cinci domnisoare de clasa a zecea care n-au mai rasfoit nimic altceva in afara de “Libertatea” de pe vremea cand le citea bunica lor povesti ajung sa citeasca macar un paragraf cat stau cu nasul in carte pentru poza.. eu zic ca e un inceput!

Felicitari Victor Miron, om frumos cu idei si mai frumoase! Sa-ti creasca idea asta, sa se dezvolte si sa cuprinda toata Romania! 🙂

Rau cu rau, dar mai rau e fara rau..

elefant_ro-logoLa un moment dat in existenta mea de om in aceasta tara si acest oras am aflat despre existenta elefant.ro. Si nu mi s-a parut mare lucru la inceput. Ete, fas! Alt site de cumparaturi online..

E adevarat, asta avea numai carti (atunci) si promitea oferte si reduceri mai ceva ca vanzatorii ambulanti de la Obor. In plus, persoana de la care aflasem despre el era client vechi si beneficia de discounturi pana la cer la comenzi. Asa ca am comandat si eu timid vreo trei carti pe factura ei. O singura data.

In ideea ca vreodata o sa mai dau pe-acolo, mi-am facut si cont. Adica m-am abonat si la newsletter. Mai intram din cand in cand pe site ca sa vad ce se mai intampla, dar atat. Doar window shopping.

Apoi domnii patroni au zis ca nu ies destui bani doar din carti si s-au orientat spre haine, jucarii si alte nimicuri de incantat cotofene. L-au si botezat “mall-ul online al familiei tale”. Din momentul ala n-am mai intrat pe site-ul lor nici macar ca sa casc gura. Si mai apoi, am zis sa vad ce se mai intampla pe mail, unde nu mai intrasem de vreo luna. Si-am observant ca acolo eram spamata cu drag si spor – cel putin un mail pe zi – de dragul meu elefantel. Suparata foc, m-am dezabonat si de la newsletter si-am zis ca asta e si altceva nu va mai fi.

Dar viata e complexa si are multe aspecte

Dupa o oarecare rotunjire de salariu, am dat de gustul cartilor care nu mai fusesera rasfoite si de altii inaintea mea. Erau in continuare bune si cartile la un leu din anticariatul de la Universitate, dar parca nu erau ele tot ce puteam gasi. Eram ca un afemeiat batran care-si cauta in sfarsit dragostea curata intr-o casta domnisoara de pension ce n-a apucat inca sa iasa in societate. Asa ca am inceput sa dau cate-o tura, cate doua, pe la Carturesti.

La inceput doar tatonam terenul. Citeam ultima coperta, analizam pretul, ma entuziasmam la o editie speciala Jane Austen. Flirturi nevinovate cu coperte lucioase si pagini inca necitite de nimeni. Primele cuceriri au fost Dan Lungu si Stephen Hawking. Au fost insa cuceriri cu interes – eram sigura ca sunt titluri prea noi ca sa le gasesc la Universitate.

Inainte de Craciun insa, cautam o carte anume. Pentru un cadou, fireste. Tragedie! Carturesti-ul din Afi nu mai avea titlul, iar pana la Romana nu aveam nici cel mai mic chef sa ma deplasez. Vreodata. Ca solutie de ultim moment am apelat la gogu’. Care, cum e el baiat bun, mi-a dat link-ul celor de la elefant.ro ca prim raspuns. “Sa vedem”, mi-am zis..

Ca de obicei, ploua cu reduceri. Baiul era insa ca de data asta erau reduceri care ma interesau. Care erau active de multa vreme si pe care le-am ratat in lipsa „spamului” lor. Care imi aratau ca Hawking-ul pe care l-am luat din Carturesti putea fi luat de la ei cu 30% mai ieftin. Oh well.. we live, we learn.

M-am chinuit jumatate de ora sa-mi recuperez parola. M-am reabonat la newletter ca sa ploua cu oferte si peste mine. Mi-am cumparat cadoul de Craciun (plus ceva extra pentru mine). Pe scurt, m-am impacat cu elefantul, chiar daca a trebuit sa colind tot Faur-ul ca sa le gasesc depozitul.

Iar acum scriu despre povestea mea de dragoste cu o librarie online dupa a doua vizita la depozitul lor. Au avut ieri in oferta o tona de titluri faine – la 4lei. Iar azi, reducere de 40% la nonfictiune. De exemplu, pe Imparatul mustelor al lui Golding (pret de raft ~30 RON) am dat 17 RON.

E adevarat, le lipsesc titlurile in limbi straine – in engleza au 5-7 carti si-atat. Dar pana la perfectare, titlurile in limba romana sunt mai mult decat diverse si la preturi bune.

Asa ca, in continuare, am sa ma las spamata si vrajita de ofertele lor. Abia au trecut doua saptamani din an si deja mi-am cumparat patru carti. Inca 50 de saptamani, o regula de trei simpla, si ajung la concluzia ca o sa devin dependenta si de Ikea si de bibliotecile lor..

Sexul la romani

Sexul la romani este o carte pe care o gasesti in Carrefour la 5 lei. Am cumparat-o intai pentru ziua unui prieten. Si in timp ce stateam apoi la bere intre “precini” am citit cateva fraze, pe sarite. Motiv pentru care, doua zile mai tarziu, am trecut din nou prin Carrefour si mi-am achizitionat propriul exemplar.

In sine, cartea nu e altceva decat un manual de sex pentru oameni semi retardati. De exemplu, daca tu, ca falnic fecior, esti iesit in club si pui ochii pe-o Cosanzeana dupa ce n-ai mai vazut femei de juma de an, normal ca vei fi timorat. Si cartea asta pretinde ca daca te duci la EA cu o replica de agatat de genul celor care apareau in Cool Girl cand eram eu clasa a saptea, fata o sa vina cu tine acasa. Si o data ajunsi acasa, te invata (tot cu puerilisme) cum sa o faci sa vina si in alta parte. Si, ma rog, continuarea se intelege de la sine.

Insa. INSA! Pe cat de stupida e cartea, pe atat e de savuroasa. E scrisa in stilul cel mai pur si neaos romanesc, e presarata cu referinte la capitele de fan, la dacii si romanii care s-au iubit pana au populat tot spatiul carpato-danubiano-pontic si, in general, are un umor greu de ignorat. Recomandare personala: capitolul final (fanteziile cu Ion si Maria). N-am mai citit ceva asemanator de cand apareau la chioscurile de ziare brosurile cu bancuri pe categorii.

Este o carte pe care am adorat sa o citesc in metrou, pe drum spre si de la munca. La orele cand toti corporatistii se inghesuie sa prinda loc intr-un tren in care deja nu mai poti respira e cel putin ciudat sa vezi o tipa micuta, cu ochelari, care citeste o carte pe-a carei coperta scrie mare (galben pe negru) cuvantul cu S. E si mai ciudat sa o vezi cum se amuza si rade in barba. Ciudat pentru ei, vreau sa zic..

Gasiti brosurica asta cu pretentie de ghid in Carrefour, la pretul de 5 lei. Daca vreti sa fiti simandicosi si vi se pare prea putin, sau daca sunteti tematori de expresia pe care o sa o aiba casiera cand o sa vada ce lecturi sorb tinerii (si nu numai) din ziua de azi, o gasiti si la emag, la vreo 7-8 lei.

Nu e recomandat sa o luati prea in serios. Mai degraba e un pamflet si trebuie procesata ca atare.

Les Misérables

Multa vreme m-am temut de Mizerabilii lui Hugo ca de Don Quijote a lui Cervantes. De Don Quijote inca ma tem.. Ma tem pentru mi-am propus mai demult ca la finalul clasei a opta sa il citesc in varianta neadaptata pentru copii. Dar mi s-a parut greu, mare, uracios. Si inca imi pare.

Mizerabilii m-au speriat prin numarul de volume. 5 volume inseamna o enormitate si o eternitate de citit. Si-apoi am descoperit un anticariat in care mi-am lasat procente nu chiar neglijabile din primele salarii. Si, ca tot romanul, am vazut carti bune si ieftine si-am luat acasa cu sacosa. Printre altele, Mizerabilii (in 5 volume) la 10 lei (toate 5). In plus, cand am fost acasa de Paste, am luat la citit prima carte gasita in biblioteca: Mizerabilii – pe care eu nu stiam ca ii am deja.

049-500x500Asa am inceput eu sa-l citesc pe Hugo. Singura mea tangenta cu el fusese o adaptare pentru copii a lui Cosette. Habar n-aveam la ce sa ma astept.

Cand eram in liceu am invatat conceptul de roman balzacian. Nu prea am citit eu Balzac, dar insusirile respectivului tip de roman ar trebui mai degraba incadrate in tipologia romanului “hugoist”. Suna ca naiba, stiu. Insa, actiune inceputa mai prin invaluire eu n-am mai gasit. Jumatate din prima carte am citit despre episcopul din Digne, gandidu-ma ca el e Jean Valjean, undercover.

Trecand peste drama mea de copil uimit ca inca n-a iesit nimeni din carte sa ma manance, Mizerabilii este o carte fenomenala. A se citi: FE-NO-ME-NA-LA! Zau! Poate sunt eu soricel de biblioteca, poate sunt prea partinitoare cu cartile, poate sunt uimita ca imi place cartea, poate, poate, poate.. dar de fiecare data cand merg spre sau de la munca evit contactul cu oamenii, fug de colegi, stau in coltul meu de metrou si mananc cu ochii. Puteti sa spuneti ca-s ciudata si-o sa aveti dreptate.

Imi place ca autorul se pierde in subiectivisme cand si cand, imi place ca Jean Valjean si Cosette sunt reprezentati in toata maretia mizeriei lor, imi place ca spiritul uman e dezbracat firesc de tot ce are uman. Imi place de la foaia de titlu pana la ultima linie din cuprins.

Inca sunt la cartea a doua. Mai am mult de rumegat. Nici macar de Gavroche n-am dat inca. Dar mi-a luat doar 3 saptamani sa ajung cu Cosette si Jean Valjean in manastirea Petit-Picpus, in conditiile in care cartea intra la categoria “lectura pe metrou”.

O recomand oricui are timp. Si chiar si celor care nu au timp. Pentru ca, dupa primele capitole incepi sa-ti doresti sa-ti faci timp. Asta, bineinteles, exceptand cazul in care esti un sarman diavol care prefera sa vada filmul si sa nu inteleaga nimic.

Jocul lui Ender

tumblr_mk8d1vkdYW1rri3f0o1_1280Pentru fanii genului SF, titlul ar trebui sa spuna totul. Iar faptul ca in sfarsit apare si ecranizarea cartii ar trebui sa trezeasca valuri de isterie..

Pentru cei care nu stiu cine e Ender si ce se joaca el, n-au auzit de Gandaci si de Flota Internationala, lucrurile stau cam asa.. Andrew Wiggin e un baietel de 6 ani care e selectat de conducatorii lumii sa mearga la scoala de lupta pentru a fi transformat intr-un luptator si conducator veritabil. Cu 70 de ani inainte sa se nasca Andrew, Gandacii, o specie extraterestra, au incercat sa colonizeze Pamantul, fiind impiedicati doar de geniul lui Mazer Rackham, conducatorul flotei de atunci. Acum, intregul Pamant se bazeaza pe Ender, care se joaca fara sa stie ca lupta pentru soarta lumii.

Cartea lui Orson Scott Card, aparuta in 1985, merita de mult un film si vreo 10 remake-uri si-o saga mai ceva ca Lord of the Rings. In schimb, abia la sfarsitul lui 2013 va avea parte de-o ecranizare. Si ceva imi spune ca n-o sa faca prea mare valva, mai ales daca nu ecranizeaza si continuarile (Vorbitor in numele mortilor si Xenocid). De asemenea, zic eu ca va fi extrem de greu de simulat si prezentat in toata splendoarea scoala de lupta din centura de asteroizi, sala de jocuri sau lupta finala. In plus, decizia de a ecraniza in acelasi film si Jocul lui Ender si povestea paralela, Umbra lui Ender, mi se pare destul de riscanta. Vom trai si vom vedea.. Sper insa din suflet ca filmul sa fie genial. Macar ca sa pot da peste bot tuturor prietenilor mei care n-au citit cartea si se uita dubios la mine cand ma surescitez vorbind de filmul ce va sa vina.

Ca sa punem capac, aflati ca o sa fie film cu Harrison Ford. Care, sa fim seriosi, a fost Indiana Jones si Han Solo. TREBUIE sa iasa film bun. Macar pe jumatate la fel de bun pe cat e cartea..