Arhive blog

Caught between

Everyone knows books are magical. However, for me this bears more truth than for the others.

A week after starting The Grapes of Wrath I learned I had to search for a new place to stay. And while reading Austen’s Mansfield Park I found a lovely and quite cheap studio that became all mine. Perhaps it’s my wishful thinking, but every time I start a new book its life starts influencing mine.

I’ll say just this: the book I’m reading now has a very bad influence over me.

I’ve been “good” for so long that I forgot how to handle the “bad”. And it’s back and it wants to take me places I’ve never been before. Places I never wanted to go to before and which I find numbly comforting these days. And everything but my common sense pushes me towards them. At this point I don’t know if it’s better to be honest and a little bored or spontaneous and a little lonely.

Tango, anyone?

Daca ai sti ce rau imi pare..

Dar o fetiţă pe care ai văzut-o rîzînd poate să şi plîngă, nu? Ş-atunci e cu atît mai trist cu cît ai auzit-o numai rîzînd pînă atunci. Şi dacă eşti lîngă ea, şi dacă din pricina ta plînge, îi ceri iertare din toată inima, cu lacrimi în ochi ― te-apropii, blînd de tot, îi ştergi ochii, îi săruţi mînile ude…

„Dacă ai şti ce rău îmi pare!”….

Şi poate că te iartă, şi poate că rîde din nou cu ochii umezi. Rîsul renaşte aşa de firesc din lacrimi…

Ce drăgălaşă trebuie să fie o fată cu ochii umezi… din pricina ta… după ce te-a iertat…

Dar mereu tăcerea!

Tăcerea, după ce-ai ucis brutal, cu o piatră, ve­selia…

Astfel intrase în sufletul lui Mircea o fată, o fe­tiţă necunoscută pe care o făcuse să plîngă, să tacă, să fie abătută, tristă… şi pe care nopţi de-a rîndul o alina cu toate umilinţile, cu toate duioşiile, cu toate visurile…

Dar n-o văzuse niciodată… Nu ştia cum e… Ştia doar c-avea un rîs proaspăt, de copil cu ochi mari şi dinţi albi… că nu mai avea un rîs de copil cu dinţi albi, ci numai doi ochi trişti şi mari, de copil cu rîsul ucis… ucis de el.

O ştia în sufletul lui ca un copil care vine noaptea, cu noaptea, şi stă singur, ca părăsit, pe o bancă, privind… Da, privindu-l. Şi sufletul lui Mircea era plin de melancolia acelei priviri.

Dar privirea aceea era în el, pentru el!…

Din pricina Adinei „au coeur rapace”?

Monica se ridică de pe divan, ocrotindu-şi ochii cu palma. Rochia subţire, îmbrăcată pentru primirea pachetului, era ca o floare bătută de brumă.

― La masă, Melizando! Uite ghiudem. Ştii că papa pleacă la Bucureşti!… Monica!

Aplecîndu-se, Olguţa-i căută ochii; Monica şi-i acoperi.

― Ai plîns?

Olguţa aruncă o privire pe masă. Văzu risipa căr­ţilor.

Au jardin de l’Infante, A! Ojardindilifant! … Ce-i asta? „Pour Adine?”

Monica se repezi la masă.

― Te rog, Olguţa, nu ceti.

― E pentru tine?

― …Nu.

Monica plecă în jos ochii plînşi.

― Atunci, dă-mi voie. Uite scrisoarea lui Gheorghiţă.

Cetiră alături: Olguţa, versurile cu dedicaţie, care lămureau lacrimile Monicăi; Monica, scrisoarea care explica prezenţa, în acelaşi pachet, a celor două Au jar­din de l’Infante. Faţa Olguţei era atentă, severă, pre­ocupată. De îndată însă ce simţi ochii Monicăi îndrep­taţi asupra ei, îşi luă un aer ironic şi surprins.

Et tontaine et tonton!

Monica zîmbi ostenit subt ochii Olguţei.

― De ce-ai plîns? Ţi-a scris?

― Da.

― Minciuni?

― Vai, Olguţa! Dănuţ!

― Atunci de ce-ai plîns? Din pricina Adinei „au coeur rapace”?

Monica se roşi.

― Fiindcă i-a făcut versuri şi ţie ţi-a scris în proză?

― Atunci de ce-ai plîns? se încruntă Olguţa, bătînd cu pumnul în masă.

Leila deschise ochi speriaţi. Olguţa trînti felia de ghiudem pe Au jardin de l’Infante.

― Monica, uită-te la mine… Te rog să nu fii Melizandă!… Acuma uită-te-n oglindă. Uită-te, că nu-i ruşine! bătu ea din picior.

Silită de mînile Olguţei, Monica se uită şi-şi văzu frumuseţea inutilă.

― Atunci, de ce-ai plîns?… Ascultă, Monica, tu ştii că odată pe an vorbesc şi eu serios. Eu afirm că te iubeşte pe tine.

O luase viguros de umeri. Ochii Olguţei erau pa­sionaţi şi puternici ca ai celor care vorbesc în numele lui Dumnezeu. O cută i se adîncise pe frunte, dea­supra rădăcinii nasului.

― Tu crezi c-o iubeşte pe domnişoara Adina. Per­fect. De ce?… Răspunde!

― Fiindcă i-a făcut versuri?… Răspunde!

― Mai întăi nu i-a făcut versuri. A făcut o poezie şi a dedicat-o domnişoarei Adina. Asta-i mania şi vanitatea celor care fac versuri: să le dedice lui Dumnezeu, patriei, sau măcar unei domnişoare. Dar versurile nu-s scrisori! Şi nici scrisorile nu trebu­iesc luate în serios! Dar versurile! Dacă era trist din cauza acestei domnişoare, îi scria o scrisoare, sau nu-i scria deloc, îşi pierdea pofta de mîncare, slăbea… De unde! N-ai văzut ce scrie Gheorghiţă? Că a avut un gutunar, da i-o trecut! Vra să zică Metaforel, sănătos tun, face poezii jalnice ― asta-i altă manie a poeţilor sănătoşi ― pe care le trimite cu dedicaţie la diverse domnişoare… Cînd are să-şi tipărească ver­surile viitoare are să le dedice în bloc ţie, sau mamei! Ce ai de spus?

― Nu eşti mulţumită! Bine. Atunci să procedăm negustoreşte. Să cîntărim: domnişoarei Adina i-a trimis Au jardin de lInfante; ţie ţi-a trimis toate volumele lui Samain. Ei i-a trimis o poezie cu dedi­caţie, în care-i spune minciuni, căci dacă vroia să-i spuie un adevăr îi scria o scrisoare; ţie însă ţi-a scris o scrisoare în care tu singură spui că nu-ţi scrie minciuni… Ce-ţi scrie?

― …Că-i trist…

― Sigur, fiindcă-i la Bucureşti şi tu eşti la Iaşi. De asta face poezii jalnice.

― …Adinei…

― Adinei! Ascultă, Monica: domnişoara Adina X flirtează cu Benjaminul! Dar fiecare bărbat flirtează cu toate fetele ― şi foarte bine face, aşa trebuie să facă. Cu una face exerciţii de versificaţie, cu alta joacă tenis, cu alta patinează, cu alta suspină la Dama cu camelii, cu alta merge la cinema etc.. Şi pe una o iubeşte. Dănuţ te iubeşte pe tine.

― De unde ştii? întrebă Monica, deschizînd ochii mari ca în faţa unui oracol.

― Ştiu fiindcă-s sora lui… şi ştiu eu fiindcă ştiu. Ţi-am spus eu vreodată minciuni?

― Nu.

― Atunci de ce nu mă crezi?

Monica plecă ochii, vorbind în şoaptă:

― Atunci de ce nu mi-a scris nimic de la Crăciun?

― Cum nu ţi-a scris? Dar scrisoarea de azi? Do­vadă mai bună decît asta ce vrei? Cît timp nu ţi-a scris, să zicem că ai fi avut dreptul să te îndoieşti. Dar acum?… Şi tu n-ai dreptul să te îndoieşti! urmă Olguţa cu pasiune, zguduind umărul Monicăi. Dănuţ te iubeşte pe tine, şi dacă te îndoieşti înseamnă că tu nu-l iubeşti.

― Vai, Olguţa…

― Atunci n-am dreptate?

Monica ridică din umeri, zîmbind, gata să plîngă.

― Atunci mănîncă-ţi ghiudemul… Fugi, nu vreau sărutări! Şi întorcîndu-se de la uşă: împachetează infanta şi hai la masă, că pleacă papa.

Olguţa intră în odaia ei, cu fruntea încreţită. Nu era întăia oară cînd se mira ea singură de tonul categoric al afirmaţiilor ei, după ce le făcuse şi argu­mentase. Chiar profesorii îşi puneau o clipă la îndo­ială memoria sau ştiinţa faţă de fanatismul cu care Olguţa afirma uneori o inexactitate şi a ingeniozităţii cu care făcea verosimil ceea ce afirma. De astă dată, însă, nu mai era vorba de un profesor, ci de Monica…

I remember this.. And those were good times. 🙂

Asa, ca de sesiune..

Enjoy! 🙂

Flori

De multa vreme tineam sa’mi cumpar crizanteme..

Trecand astazi totally random pe langa o florarie am decis instant ca pana aici mi’a fost! Mi’am luat o crizantema galbena.

Nu e ca cele din gradina, pricajita si parfumata, dar macar nu e la fel ca celelalte flori pretentioase din florarii. Am dat 2 lei pe ea si miroase a toamna. Toamna pura, rece, prafuita. Exact asa cum ar trebui sa fie.

Un dictionar al florilor atribuie crizantemelor galbene imperialismul. N’as sti sa traduc asta in termeni inteligibili, si nici nu’mi pasa. Singurul lucru pe care l’am descoperit datorita “dictionarului” e ca mi’e dor de carciumarese, care ar reprezenta, se pare, loialitatea. Mie imi lipseste doar mirosul lor de praf..

This post goes to my dear soulmate. :)

Pentru ca sunt o persoana foarte inteleapta si generoasa, tin musai sa impartasesc vastele mele cunostinte cu cei din jurul meu. M’as face psiholog, dar facultatea de psihologie mi se pare o pierdere de timp mai mare decat facultatea de electronica. Dar sa nu deviem de la subiect..

N’o sa incep prin a enumera multele avantaje ale statutului de persoana singura. Nici n’o sa pun in balanta avantajele si dezavantajele unui iubit. Le stim cu totii si le auzim si reauzim de la prietenii nostri tot timpul. O sa spun doar ca fiecare perioada trebuie savurata.

Nu te uita la filme cheesy, nu suspina dupa o poza frumoasa si nu lasa orice prost sa te deprime. Nici macar pentru cinci minute! Pentru asta ai sesiune si examene si mosnegi care’ti zic despre viata. Nu privi inapoi si nici prea departe in viitor. Traieste acum ceea ce primesti. Fa’ti de cap si trimite la origini pe oricine iti spune ca n’ar trebui sa faci asta.

Asculta de vocea ratiunii (care’s eu in cazul de fata), dar nu mereu. Si eu am nevoie sa ascult de tine, ca sa pot visa mai mult.

Daca simti ca vreunul trebuie trimis naibii, trimite’l. Daca simti ca meriti mai mult, cere mai mult. Daca nu ti se da, cere din alta parte. Daca simti ca nu’i acolo locul tau, pleaca. Si nu privi inapoi. Si daca totusi privesti inapoi, adu’ti aminte ca eu sunt fix in stanga ta ca sa’ti dau una peste ceafa. Propriul tau dracusor..

Cine n’are Niculiţel, să’şi cumpere.

Îmi place să cred că eu sunt diferită de alţii de vârsta mea. Si’mi mai place să cred că asta se datorează în mare parte locului din care vin.

Am avut o copilărie care mi’a deschis ochii asupra unor lumi cărora altora le sunt invizibile chiar şi la 20 de ani. O copilărie cu oameni simpli, oameni care sunt profesorii cei mai de preţ. Degeaba ştii cum să conversezi cu cel mai înalt conferenţiar dacă nu ştii să te adaptezi în funcţie de persoana din faţa ta. Eşti sărac..

O copilărie cu urs, capră, cai şi pluguşor adaptat. Cu “Doamnele” şi “Leanca Podgoreanca” de Crăciun. Cu Olării, bătut tobă pentru “Floricică” şi “Brâu” şi mult folclor. Cu leurdă, samaldăr, ciuşcă şi moşmoli.

Am învăţat istorie de mică, pentru că istoria locului e mai mult decât bogată. Şi nu e nicio istorie ca cea pe care o înveţi la locul faptei.

Si’acum, petrecerile noastre nu’s ca petrecerile orişicui. Sunt petreceri la care fetele ştiu să învârtă sârba şi băieţii să chiuie.

Din păcate, generaţia mea e cam ultima de felul ăsta. Generaţia ’89-’90. We’re always special.

Micul print.

„- Cine eşti tu? zise micul prinţ. Eşti tare frumoasă…

– Sunt o vulpe, zise vulpea.

– Vino să te joci cu mine, o pofti micul prinţ. Sunt atât de trist.

– Nu pot să mă joc cu tine, zise vulpea. Nu sunt îmblânzită.

– A! Iartă-mă, rosti micul prinţ.

Însă, după un răstimp de gândire, adăugă:

– Ce înseamnă „a îmblânzi”? (…)

– E un lucru care prea e dat uitării – zise vulpea. Înseamnă „a-ţi crea legături”…

– A-ţi crea legături?

– Desigur – zise vulpea. Tu nu eşti încă pentru mine decât un băieţaş, aidoma cu o sută de mii de alţi băieţaşi. Iar eu nu am nevoie de tine. Şi nici tu n-ai nevoie de mine. Eu nu sunt pentru tine decât o vulpe, aidoma cu o sută de mii de alte vulpi. Dar dacă tu mă îmblânzeşti, vom avea nevoie unul de altul. Tu vei fi, pentru mine, fără seamăn pe lume. Eu voi fi, pentru tine, fără seamăn pe lume…

(…)

– Te rog… îmblânzeşte-mă, zise apoi. (…) Nu cunoaştem decât ceea ce îmblânzim… Oamenii nu mai au timp să cunoască nimic. Ei cumpără lucruri de gata, de la neguţători. Cum însă nu există neguţători de prieteni, oamenii nu mai au prieteni. Dacă vrei să ai un prieten, îmblânzeşte-mă!

– Ce trebuie să fac? rosti micul prinţ.

– Trebuie să ai foarte multă răbdare – răspunse vulpea. La început, te vei aşeza ceva mai departe de mine, uite-aşa, în iarbă. Eu te voi privi cu coada ochiului, iar tu nu vei rosti nici un cuvânt. Graiul e izvor de neînţelegeri. Însa vei putea, pe zi ce trece, să te aşezi din ce în ce mai aproape de mine…

A doua zi, micul prinţ veni din nou.

– Mult mai frumos era dacă veneai şi astăzi la aceeaşi oră, zise vulpea. Dacă, de pildă, vii la ora patru după-amiaza, eu încă de la trei voi începe să fiu fericită. Pe măsură ce ora va trece, şi mai fericită mă voi simţi. La ora patru, mă vor cuprinde un freamăt şi o nelinişte: voi descoperi cât preţuieşte fericirea! Dar dacă vii la voia întâmplării, eu niciodată nu voi şti la care ceas să-mi împodobesc sufletul. Ne trebuie ritualuri.

– Ce-i acela ritual? zise micul prinţ.

– E şi el ceva cu totul dat uitării – zise vulpea. E ceea ce face ca o zi să se deosebească de celelalte zile, o oră, de celelalte ore. (…)”

***

„Micul prinţ se duse să mai vadă o dată trandafirii:

– Voi nu semănaţi întru nimic cu floarea mea, voi încă nu sunteţi nimic – le spuse el. Pe voi nimeni nu v-a îmblânzit, şi nici voi n-aţi îmblânzit pe nimeni. Sunteţi precum era şi vulpea mea. Nu era decât o vulpe, aidoma cu altele, o sută de mii de vulpi. Eu însă mi-am făcut din ea un prieten, iar acum ea nu are-n lume seamăn. (…)

Voi sunteţi frumoase, dar sunteţi deşarte, nimeni n-ar avea de ce sa moară pentru voi. Despre floarea mea, fireşte, un trecător de rând ar crede că-i asemeni vouă. Ea însă, singură, e mai de preţ decât voi toate laolaltă, fiindcă pe ea am udat-o eu cu stropitoarea. Fiindcă pe ea am ocrotit-o eu cu paravanul. Fiindcă pentru ea am ucis eu omizile (în afară doar de câteva, pentru fluturi). Fiindca pe ea am ascultat-o eu cum se plângea, ori cum se lăuda, ori câteodată chiar şi cum tăcea.

Fiindcă ea e floarea mea.“