Category Archives: Unde’am fost si ce’am facut

Chirurgia refractiva – consultul preoperator

Chirurgia refractiva e o sintagma lunga si complicata pe care o folosesc „dasteptii” ca sa spuna operatie la ochi. In mare, exista doua tipuri: PRK si LASIK.

PRK-ul e varianta clasica, putin mai ieftina, cu o perioada de recuperare ceva mai lunga si cu sanse mai mari sa ai totusi nevoie de ochelari dupa o anumita perioada. LASIK-ul, evident, e opusul – o idee mai scumpa, cu perioada de recuperare minima si sanse de reusita apropiate de 100%. Citind comparatia asta, normal ca oricine s-ar intreba de ce nu alege toata lumea LASIK? Dai un ban, dar stii ca face.. Motivele sunt complexe si depasesc cu mult cunostintele mele in materie de medicina si optica, dar exista conjuncturi anume (grosimea stratului corneal, „calitatea” tesutului ochiului, etc.) care recomanda PRK-ul pentru anumiti pacienti. Tu te poti duce la clinica setat pe LASIK si cu banii stransi, dar decizia finala e a medicului.

Acum, povestea consultului. Am simtit nevoia sa scriu despre el pentru ca n-am gasit pe nicaieri informatii detaliate. Filmulete cu operatia in sine erau destule incat sa-ti inghete sangele in vene, dar n-am gasit niciunde macar un paragraf despre consult.

Eu am facut intreaga procedura la Alcor, asa ca pot sti doar povestea de acolo. Poate lucrurile se fac diferit in alte clinici. Si daca tot vorbim de clinici de oftalmologie, eu i-as recomanda pe cei de la Alcor oricui. Clinica pare putin lasata mostenire de epoca comunista daca ne luam dupa holul de asteptare/primire, dar au aparatura scoasa direct din Star Trek si medici foarte buni.

In cazul in care ti-ai facut programare pentru consultul preoperator, fii destept si ia-ti liber in ziua respectiva. Ca sa nu ajungi ca mine, stand in holul clinicii, oarba ca o bunicuta cu cataracta, incercand sa-i tastezi sefului tau motivul pentru care n-ai sa poti ajunge la munca. Cu doua ore inainte de inceperea programului. Si nu pentru ca nu te simti bine, ci pentru ca deodata, nu mai vezi clar la mai putin de un metru jumate in fata ta, iar soarele si lumina sunt lucrarea diavolului pe pamant.

Consultul e, in mare, nevinovat si clasic pentru clientii fideli ai medicilor oftalmologi. Panou cu litere, dioptron, examinarea fundului de ochi, apoi analiza stratului corneal. De-aici incepe partea de SF, pentru ca habar n-aveai ca exista straturi corneale care se preteaza la operatie si altele care nu – nici la biologie si nici la fizica nu ti-au explicat asta. Apoi ti se pun picaturi pentru dilatarea pupilei, care nu fac altceva decat sa-ti paralizeze muschiul ochiului si sa te faca sa intelegi fobia vampirilor fata de lumina. Dupa trei seturi de astfel de picaturi vine si anestezicul, necesar pentru testul lacrimal.

Testul lacrimal e tot ce-si poate dori o persoana careia nu-i place sa mearga la doctor pentru orice e mai invaziz decat un EKG – ti se baga doua bucati de hartie intre ochi si pleoapa inferioara si trebuie sa stai cu ele infipte asa vreo 5 minute. In cazul in care anestezicul nu si-a facut efectul prea bine din varii motive, astea 5 minute te vor face sa regreti ca te-ai gandit vreodata sa te operezi. Dar e ok, in curand vine asistenta si smulge hartiile din ochii tai. Si oricat de draguta ar fi, n-are cum sa faca asta intr-un mod delicat, crede-ma. Apoi mai vine un cocktail de picaturi pentru dilatare, un antibiotioc si-un antiseptic.

Acum ca ai pupilele atat de dilatate incat toate femeile din epoca victoriana te-ar strange de gat de gelozie, treci din nou la dioptron ca sa vezi imaginea aia draguta cu casuta din capatul drumului incadrat de-o pajiste verde. Si daca tot ai ochii mai mari decat lupul din Scufita Rosie, mai treci si pe la un aparat cu ajutorul caruia doctorul masoara/verifica campul vizual Goldmann, orice ar mai insemna si asta. Tu stii doar ca trebuie sa te uiti drept intr-o lumina puternica in timp ce nu-ti doresti altceva decat sa se desfasoare din senin o eclipsa totala de soare.

In cazul in care te-ai pregatit cu bani ficsi pentru controlul care determina daca o sa mai porti ochelari sau nu, trebuie sa stii ca masuratoarea campului vizual se plateste separat. In cazul meu, campul vizual a costat 80 de lei in plus, deci nu a fost o tragedie.

Dupa tot chinul asta (care dureaza putin mai mult de o ora), afli in sfarsit cand poti veni ca sa ti se scobeasca ochiul in scopuri medicinale si esti trimis acasa cu o foita care-ti descrie procedura, ce poti sa faci si ce nu inainte, in timp ce si dupa operatie. N-o sa poti citi alea doua pagini decat pe seara, cand in sfarsit poti sa vezi, asa ca spor la plictiseala pe-acasa.

Dar daca vrei cu adevarat sa te operezi, stii prea bine ca a meritat sa pierzi o zi de concediu pentru asta.

Intalniri cu Regele

Atunci:

1998-Regele-Mihai-la-Niculitel

Era anul 1998, vara. Regele venise impreuna cu Regina Ana pentru o vizita la basilica paleocrestina din Niculitel. Eram imbracata in costum national, la fel ca toti ceilalti copii de la scoala, si i-am oferit Regelui flori de gradina. Azor, catelul pe care il aveam atunci si care sarea mereu gardul cand era lasat singur acasa, a venit cu noi. Normal ca n-a putut sa stea deoparte asa ca dupa ce am oferit florile, Azor s-a urcat cu labutele pe piciorul Regelui, l-a mirosit si a inceput sa dea din coada. Si, ca si cum era lucrul cel mai firesc din lume, Regele nu s-a ferit, n-a schitat nici un gest de deranj. Doar s-a uitat la Azor, l-a mangaiat putin pe cap si a trecut mai departe.

Acum:

IMG_20141119_120835

19 noiembrie 2014. Toamna, 16 ani mai tarziu, la Palatul Elisabeta din Bucuresti. Regele si-a serbat ziua de nastere si cea onomastica, iesind in balconul Palatului pentru a saluta multimea. Ostasi in haina de parada au pazit simbolic Palatul, iar fanfara a intonat Imnul Regal. Unul dintre porumbeii eliberati in timpul ceremoniei a stat deasupra balconului intregul timp cat Regele Mihai, Principesa Margareta si Principele Radu au salutat multimea adunata.

***

Regele este si va fi mereu un simplu om, ca faptura. Ceea ce simbolizeaza insa nu va fi niciodata ceva obisnuit. Emotia resimtita in fata unui asemenea simbol nu poate fi descrisa in cuvinte. Stand in fata unui adevarat Rege, care-si iubeste si respecta poporul, nu poti sa scapi de impresia ca te afli intr-adevar in fata a ceva divin.

Singura problema este in ca ochii “generatiei Facebook” monarhia este considerata veche si demodata, o institutie care nu-si are locul in societatea noastra. Sa speram totusi ca Familia Regala ne va face cinstea de a schimba aceasta conceptie. Prin decenta, modestie, politete si dorinta de a ajuta pe cei din jur.

Bookfest 2014 – veni, vidi, vici

Am fost la Bookfest. Da, stiu, un adevarat soc. 🙂

Si ca orice om care se respecta, am opinii despre asta. Si le impart in lumea larga. Pentru ca asa-s eu, darnica din fire..

Darnica, spre deosebire de patronii tuturor editurilor care si-au desfasurat marfa sub ochii flamanzi sau doar curiosi ai vizitatorilor. Inteleg.. Profit, analize de marketing, “nu putem sa vindem in pierdere”, “oamenii trebuiesc platiti si pentru zilele astea lucrate” si alte lucruri asemanatoare se vor fi spus la sedintele de dinainte, cand s-au stabilit ofertele si discounturile. Dar sa ajungi sa ai la un targ preturi mai mari decat magazinele on-line sau chiar decat librariile micute dintre Unirii si Universitate, mie mi se pare putin jenant. Editura ALL e singura care si-a mai spalat fata cat de cat – la orice achizitie te puteai inregistra intr-o tombola cu premii frumusele.

Alta nemultumire (personala, fireste) e lipsa standurilor cu chestii book-related. Nu ma refer la ceaiuri si cani si dulciuri, care erau chiar in surplus. Nici la tricouri si CD-uri – care, sa fim seriosi, nu au nici o legatura cu cititul – care erau si ele cam prea multe pentru gustul meu. Ma refer strict la semnele de carte fara de care nu se apuca nici un cititor serios nici macar de rasfoit ceva. Am gasit la un singur stand, izolat intre niste cosmetice naturale si o editura in limba turca, parca. Si erau scumpe. Prea scumpe pentru ce erau. Daca vreau semne de carte scumpe ma duc la Carturesti, multumesc.

Pe partea cu plusuri a evenimentului ar fi ca erau o groaza de standuri cu aproximativ tot ce-au tiparit editurile respective si inca mai au pe stoc. Am pierdut vreo doua ore pe-acolo fara sa pot spune ca am acordat atentia cuvenita majoritatii standurilor. Am fost foarte snoaba si am pierdut vremea mai mult pe la casele mari, mult mai putin pe la standurile cu o singura masuta. Nu stiu daca treaba asta e vina mea sau vina lor. Iar la Polirom nici n-am intrat – de ciuda ca-i faceau reclama lui Andrei Ruse care mi-a parut un mare magar la lansarea ultimei lui carti, Zaraza si chiar putin agramat cand am citit dedicatia de pe prima pagina a cartii. Sper ca atunci cand voi apuca sa citesc romanul sa mi se schimbe parerea, dar pana atunci..

Mai erau multe, multe discutii, prezentari de carte si polemici culturale dar, sincer, nu m-am simtit indeajuns de culta ca sa asist la ele. Las asta in grija studentelor la Litere si Belle-Arte si a baietilor care vor sa le agate si n-au bani de Fratelli. Intrarea la Bookfest e libera, pana la urma.

Si plusul meu personal si profund subiectiv merge la standul editurii Nemira. Nu pentru preturi, care erau mari, sau pentru aranjament, care era raft-alee-raft repetat la nesfarsit si cu prea putina imaginatie pentru pretentiile pe care le aveam de la ei. Plusul vine pentru pachetele de carti pe care le ofera: Jocurile foamei, Dune, Urzeala tronurilor – daca ati intrat vreodata in libraria lor stiti despre ce vorbesc. Ei, pachetele astea erau legate toate cu funde rosii si te faceau sa crezi ca e Craciunul in fiecare zi – atat erau de dragute. Cel putin in ochii mei asa aratau. Le-as fi luat in brate si mi-as fi facut intai poze cu ele inainte sa le desfac. Si dupa ce le-as fi citit as fi incercat sa le leg la loc si sa mi le pun in fiecare an sub brad, din nou si din nou. 🙂

All in all, Bookfest-ul de anul asta a iesit pe zero – plusurile au echivalat minusurile si n-a iesit nici prea-prea, nici foarte-foarte. Numai bun de targ de carte romanesc. Putin comunist (Romexpo, pana la urma – un Romexpo nu foarte renovat, as putea adauga), putin resemnat, oarecum pretentios si foarte scump pentru asteptarile mele. Sper ca cel de anul viitor sa ma dea pe spate. Sau poate daca m-as fi dus in weekend as fi fost data pe spate si anul asta. Nu vom sti niciodata..

***

Organizatorii aveau niste tricouri haioase pe care le-ar fi putut vinde cu usurinta si totusi au decis sa nu o faca (De ce?) – erau imprimate cu “Stai linistit si citeste o carte”. Dovada ca nu numai britanicii pot da dovada de calm.

Cosmarul rochiei de banchet

Cand Dumnezeu a facut-o pe Eva i-a zis: “Tu vei avea o gena speciala pentru placerea plimbatului prin magazine si a cumparaturilor.” Si-asa a fost, caci voia Domnului se facea pe data. Timpul a trecut, oamenii nu mai sunt atat de credinciosi, iar vorbele Domnului nu se mai implinesc peste tot. Asa se face ca la mine gena aceea e atrofiata, aproape de disparitie..

Aseara am simtit nevoia sa-mi pun gena la incercare. Dupa munca am intrat in IDM, ca sa ma ratacesc printre rafturi cu haine infricosatoare. Parterul m-a facut sa disper, etajul m-a facut sa vreau sa ma pun in mijlocul magazinului si sa plang. Prea multe, prea peste tot, prea amestecate, prea colorate, prea decoltate, prea de toate. As fi preferat sa-mi iasa Voldemort in fata si sa trebuiasca sa ma lupt cu el fara bagheta si cu ochii inchisi decat sa continui cautarea.

Resemnata, am intrat intr-un magazin de briz-briz-uri ca sa ma uit dupa posete. Am sfarsit prin a-mi cumpara leucoplast si o pila de unghii. Apoi am pornit agale catre cel mai apropiat set de scari.

Si-atunci mi-a iesit in fata o rochie (bej, zic eu; piersica, zice colega mea de camera) lunga, vaporoasa, eleganta. Nu chiar modelul cu care pornisem eu in gand spre magazin, dar indeajuns de apropiat. Am probat, ne-am placut reciproc, si-a venit cu mine acasa. Mama mi-a spus ca e prea lunga – raspunsul meu e ca nu am nervi destul de tari sa caut o alta mai scurta. 🙂

Cupa Romaniei la Fotbal Timisoreana – the backstage.

De 1 iunie, lumea din Bucuresti s-a impartit intre doua evenimente: cei care au iesit cu copilul in parc, la serbare, la inghetata.. si cei care au asistat (pe viu sau la TV) la finala cupei Romaniei la fotbal. Eu am fost in a doua categorie – ziua copilului m-a prins in exercitiul functiunii. Functiunii de voluntar.. 🙂

Am aflat de minunatul meci de fotbal cam cu o saptamana inainte. Si cum dragii mei colegi din departamentul sportiv al LSE s-au distrat de minune anul trecut organizand cupa UEFA, am zis s-o fac si eu lata la un eveniment mai mic. Si-asa am ajuns in colectivul de organizare al cupei Romaniei..

Repetitiile au fost groaznice. Nu am sa mint.. Dupa cea de-a treia repetitie, cea de vineri, am ajuns acasa franta de oboseala, cu frig in oase, cu nervii intinsi de la un capat al tarii la celalalt, cu ganduri de moarte dureroasa la adresa coordonatorilor de la SEG. Sa inghet pe un stadion in timp ce trag de un steag si unul cu gulerul de la tricou ridicat urla la mine cu ecoul aferent stadionului.. nu era chiar prima varianta care-mi venea in minte cand ma gandeam la o seara de vineri. Eram convinsa ca va iesi un fiasco si ca as face mai bine sa nu-mi sacrific si sambata.

Si totusi am mers sambata pe National Arena. A durat jumatate de ora pana sa intram, inca vreo cincisprezece minute pana sa ajungem in vestiare, inca jumatate de ora pana la repetitia finala.. si tot asa. Mai mult am asteptat decat am facut ceva. Din tot echipamentul alb ca neaua (de parca ne pregateam de white sensation) m-au impresionat jambierele. Caci tricouri albe, simple si imense aveam deja acasa.

Galeriile ambelor echipe au fost intr-o mare forma. E drept, Ploiestiul a avut mai multi sustinatori. Dar asta nu inseamna ca cei de la Cluj au pus mai putin suflet in sustinerea echipei lor favorite. Fireste, insa, ca showul noi l-am facut!

Intrarea pe teren s-a facut in mod organizat. Iesirea – mai putin. Intre aceste doua momente – a fost magnific. 🙂

601936_630361180325305_784562825_nNe-am asezat pe teren, fiecare in patratelul nostru. Am desfacut steagurile, fiecare cu anul lui. Am scris 80 de ani ca o armata coreana.  Pro TV-ul ne-a filmat. Baiul ar fi ca in momentul in care ar fi trebuit sa ne vada si parintii nostri la televizor, Pro TV-ul a bagat publicitate. Asa ca in loc sa se poata mama mandri apoi ca m-a vazut pe sticla, se poate lauda ca a vazut reclama la Glade, Timisoreana si Baumaxx.. sau ce-or fi dat aia pe post.

Trecand peste gafa Pro-ului, momentul a fost impresionant. Si pentru tribune, si pentru noi. A fost putin mai ciudat cand au inceput sa apara fumigenele pe teren fix in spatele nostru (traiasca galeria Petrolului!), dar au venit rapid doi nene cu parpalace si cascute de la Pompieri si ne-au salvat. In rest, sa iei parte la asa un spectacol, sa asculti imnul in mijlocul stadionului, sa te simti privit de cateva zeci de mii de oameni.. ar impresiona chiar si suflete mai putin microbiste decat sunt eu.

Mai jos – un filmulet care sa exemplifice graitor, zic eu, experienta de sambata. Si-un link. Enjoy! 🙂

 

Noaptea agentiilor. Power of flower la Web Digital

Fost-am aseara eu si scumpa mea Corina sa ne remarketam si rebranduim la Noaptea Agentiilor. Pentru ca: “De ce nu?”, caci alt motiv n-am gasit.IMAG0060

Pentru un eveniment de marketing, zic eu ca marketingul facut pentru el n-a fost prea reusit. Cica ar fi eveniment cu traditie, de vreo cativa ani. Never heard of it.. Dar sa zicem ca asta este si vina mea, caci nu m-a interesat sa-mi bag nasul pe-acolo pana acum.

Am intalnit oameni interesanti pe-acolo, domnisori si duduci din lumea marketingului, event planning-ului, copywritingului.. si alte chestii care se termina in –ului. Am aflat cu ocazia asta si ce face un copywriter, ca sa stiu acum la ce sunt buna si ce ar trebui sa fac pe viitor daca e sa ma iau dupa recomandarile Corinei.

Per total, Ionut Munteanu si copiii cuminti si frumosi de la Web Digital au organizat o petrecere foarte cocheta si boema, cu muzica din tineretea parintilor mei, cu flower power macar in atitudine daca nu si in straie. Am avut acolo ocazia sa aflu ca nu doar in Politehnica sunt oameni dubiosi, ci misuna peste tot, si mai ales in jurul meu. Dar mi-a placut si as mai merge la asa o treaba.. 🙂

GDG Bucuresti Meetup

GDG agenda

Copiii cuminti tin minte Droidcon’ul. Copiii rai, care s’au puturosit si n’au binevoit sa dea “join”, n’au de unde sti ce si cum a fost.. Insa niste omuleti simpatici s’au gandit sa le mai dea o sansa si acestora, organizand GDG Bucharest Meetup. Un eveniment asemanator, cu oameni pasionati de ultimele tehnologii, de la care pleci luminat indiferent de cat de afon erai inainte.

O parte dintre speakerii de la Droidcon vor fi prezenti si aici. Aurelian Dumanovschi, Andrei Catinean si Eugeniu Arbuleac de la GDG Cluj-Napoca, Mihai Petrescu si inca o mana de oameni talentati vor veni sa prezinte ce’a rupt gura targului in IT in ultima vreme. Prea mult geek-talk? Sa fim seriosi, nu exista asa ceva..

Acum ca stim raspunsurile la “De ce?”, sa ne ocupam si de “Unde?” si “Cand?”.

GDG Bucharest Meetup va avea loc sambata, 2 martie, incepand cu orele 13:00, sub obladuirea dragei mele Corina Gheorghe. O sa ne vedem cu totii la Universitatea Romano-Americana, pe Bulevardul Expozitiei, vizavi de Romexpo. Ajungeti in zona cu 41, 42, 105, 330, 780, iar daca nu va supara o mica plimbare prin Herastraul primavaratec, puteti merge si cu metroul pana la statia Aviatorilor.

Ne’am inteles, deci.. Sambata, la 13 trecute fix, ne vedem pentru o discutie pe tema ce face si ce vrea Google mai nou. In caz de maxima curiozitate, aveti atasata si agenda evenimentului. Asa, ca sa aveti o imagine mai clara decat cea oferita de mine in graba marelui entuziasm.

P.S.: Aici va puteti inscrie! 🙂

Buna, sunt X si vreau sa ma fac Y!

When cows fly..

So working for Schlumberger meant going to Norway. Going to Norway meant flying. And after a night of heavy partying, this really wasn’t on the top of my bucket list.

Knowing it was going to be my first flight, everybody asked “And how do you feel about it?”. And the only answer I could find was “I haven’t decided yet.”.

Only on my way to the airport, in the cab (a lovely silver Mercedes Benz) did it really sink in. Like “Oh, f**k. I’m going to Norway!”. And suddenly, my stomach disappeared by magic.

It did reattach itself however at the airport, when the line in fron of me looke like it was getting bigger and bigger. After what it seemed like forever, I got my ticket, left my luggage and went to “visit” the airport. It took a rudimentary passport check, a security check (thorough one; if a guy would have tried to feel me like that lady did, he would have picked himself from the floor in a handkerchief), a more responsible passport check and a treasure hunt for gate 14, but I DID get into the plane. In time. All by myself. For the first time. I’m the man, really!

It took the pilot about 5 minutes to get the plane in its right place for taking off. And after that..the climb. Like French people say: C’est magnifique! Cause it really is.. Feeling the nothingness beneath me, passing through the clouds, watching them afterwards through the window just to see their spectacular formations.. C’est vraiment magnifique!

On the downside, it was rather cold in the cabin. But on the bright side there was lack of dizziness or altitude sickness, no turbulences and even free sandwiches. Thumbs up for that, cause I was really hungry.

Unfortunately, I was also really sleepy, so I got one hour of sleep. Just like in a rocking chair.

And then we got to Amsterdam. It seemed to be a pretty surrounding area from the plane, but what really amazed me was how huge the airport was. I walked for about 20 minutes before getting to gate C06.and I must say that people are a lot more relaxed there than those from the Otopeni Airport. A short look at my passport and an exchange of smiles saved me some minutes. Not that I needed it, since I had to wait for almost 50 minutes for boarding.

Inside the plane, it was pretty much the same cold story, only I slept like a baby and there were no sandwiches.

I arrived at the flat (after paying the huge amount of money of 206 NOK for the taxi) around 12 o’clock, met Birgit from relocation.no, a lovely lady that showed me around and made sure I got to the right Schlumberger base. Apparently, there are three of them in Stavanger and I had no idea which one was I assigned to. Just in case you get assigned to Testing Services in Stavanger, the base is in Forus, on Maskinveien 13.

There, I met Olav Indrehus, one of the people in management and a very nice person to be around. He gave me the tour of the base, made sure I received my PPE and introduced me to everybody. Then he put these really heavy books in my arms and sent me to study in the office that I shared for a couple of days with Robert, a trainee from UK who had already been there for almost three weeks when I arrived.

I must confess I didn’t unpack on that day. After the total lack of sleep from the previous night and the flight, I just got back to my apartment and got a nice 12-hours sleep.

And then it was day two..

22nd July 2011

Schlumberger – The beginnings. Smartness is hot.

Let me start by saying that Schlumberger is a company that really respects its employees and it also has the necessary means to do that financially.

Once upon a time, there were about 15 people, including me, from France, Polland, Turkey, Austria and Romania, anxiously waiting to find out how Schlumberger actually is.

Aaand.. I don’t know about the others, but from the financial point of view, they’re a great company. For me, at least. Four stars hotel, plane tickets, going out to eat in the last evening.. those people would do everything just to get quality employees.

I arrived at the hotel earlier than I should have, and while waiting for my room to be ready, I got the chance to know Gamze, from Turkey, who was just as early as I was. I then played the guide role in Bucharest, role that really sticked to me for the entire period we spent there.

I believe I could speak about the trainings, but I don’t really know if that would be of any interest. Instead, let me just say I met the hottest people in our engineering generation. Cause according to our recruiter, smartness is hot, and smartness was his most important unofficial criterion. Which means we were the hottest. 😀

With these people I had one of the most amazing experience this summer. And hopefully, this won’t be the only time we meet.

21st July 2011