Arhive blog

Looking for Alaska. Afterthoughts

I’ve seen the title a million times on elefant.ro, yet I never wanted to take the time and check the story behind. That was until I read a quote on facebook. A quote so touching and so down to Earth and sentimental in the same time that I felt this is a have-to-read book.

The book was given to me as an early Christmas gift. It was the most easily granted wish I ever made and it taught me how little it takes to make someone truly happy. And for that I want to send a huge “Thank you!” to the person giving this lesson to me.

Contrary to my habit, I did not read Looking for Alaska in one breath. Simply because this isn’t the kind of book you read in one afternoon. Its main character lives and actually enjoys doing so and after the first 20 pages you feel you should do the same.

It’s true Alaska dies in the middle of the story. You might say this shows she wasn’t very fond of living after all. But just like Olguta, from La Medeleni, she lives while others only exist. The book isn’t as much about the actions or choices of its characters. It’s mostly about why we are here and why at some point we won’t be here anymore. It’s about looking forward to your future, maybes and all those great questions you have as a teenager. Pudge is just an actor that guides you through this labyrinth.

Though it’s a young adult book, there are pieces of knowledge transcending this. And they make you think about your everyday choices in ways you did not consider possible. I liked the book mostly for this and especially for the line below, read under ten layers of bubbly foam in a hot tub.

“Everything that comes together falls apart.”

Anunțuri

Daca ai sti ce rau imi pare..

Dar o fetiţă pe care ai văzut-o rîzînd poate să şi plîngă, nu? Ş-atunci e cu atît mai trist cu cît ai auzit-o numai rîzînd pînă atunci. Şi dacă eşti lîngă ea, şi dacă din pricina ta plînge, îi ceri iertare din toată inima, cu lacrimi în ochi ― te-apropii, blînd de tot, îi ştergi ochii, îi săruţi mînile ude…

„Dacă ai şti ce rău îmi pare!”….

Şi poate că te iartă, şi poate că rîde din nou cu ochii umezi. Rîsul renaşte aşa de firesc din lacrimi…

Ce drăgălaşă trebuie să fie o fată cu ochii umezi… din pricina ta… după ce te-a iertat…

Dar mereu tăcerea!

Tăcerea, după ce-ai ucis brutal, cu o piatră, ve­selia…

Astfel intrase în sufletul lui Mircea o fată, o fe­tiţă necunoscută pe care o făcuse să plîngă, să tacă, să fie abătută, tristă… şi pe care nopţi de-a rîndul o alina cu toate umilinţile, cu toate duioşiile, cu toate visurile…

Dar n-o văzuse niciodată… Nu ştia cum e… Ştia doar c-avea un rîs proaspăt, de copil cu ochi mari şi dinţi albi… că nu mai avea un rîs de copil cu dinţi albi, ci numai doi ochi trişti şi mari, de copil cu rîsul ucis… ucis de el.

O ştia în sufletul lui ca un copil care vine noaptea, cu noaptea, şi stă singur, ca părăsit, pe o bancă, privind… Da, privindu-l. Şi sufletul lui Mircea era plin de melancolia acelei priviri.

Dar privirea aceea era în el, pentru el!…

Din pricina Adinei „au coeur rapace”?

Monica se ridică de pe divan, ocrotindu-şi ochii cu palma. Rochia subţire, îmbrăcată pentru primirea pachetului, era ca o floare bătută de brumă.

― La masă, Melizando! Uite ghiudem. Ştii că papa pleacă la Bucureşti!… Monica!

Aplecîndu-se, Olguţa-i căută ochii; Monica şi-i acoperi.

― Ai plîns?

Olguţa aruncă o privire pe masă. Văzu risipa căr­ţilor.

Au jardin de l’Infante, A! Ojardindilifant! … Ce-i asta? „Pour Adine?”

Monica se repezi la masă.

― Te rog, Olguţa, nu ceti.

― E pentru tine?

― …Nu.

Monica plecă în jos ochii plînşi.

― Atunci, dă-mi voie. Uite scrisoarea lui Gheorghiţă.

Cetiră alături: Olguţa, versurile cu dedicaţie, care lămureau lacrimile Monicăi; Monica, scrisoarea care explica prezenţa, în acelaşi pachet, a celor două Au jar­din de l’Infante. Faţa Olguţei era atentă, severă, pre­ocupată. De îndată însă ce simţi ochii Monicăi îndrep­taţi asupra ei, îşi luă un aer ironic şi surprins.

Et tontaine et tonton!

Monica zîmbi ostenit subt ochii Olguţei.

― De ce-ai plîns? Ţi-a scris?

― Da.

― Minciuni?

― Vai, Olguţa! Dănuţ!

― Atunci de ce-ai plîns? Din pricina Adinei „au coeur rapace”?

Monica se roşi.

― Fiindcă i-a făcut versuri şi ţie ţi-a scris în proză?

― Atunci de ce-ai plîns? se încruntă Olguţa, bătînd cu pumnul în masă.

Leila deschise ochi speriaţi. Olguţa trînti felia de ghiudem pe Au jardin de l’Infante.

― Monica, uită-te la mine… Te rog să nu fii Melizandă!… Acuma uită-te-n oglindă. Uită-te, că nu-i ruşine! bătu ea din picior.

Silită de mînile Olguţei, Monica se uită şi-şi văzu frumuseţea inutilă.

― Atunci, de ce-ai plîns?… Ascultă, Monica, tu ştii că odată pe an vorbesc şi eu serios. Eu afirm că te iubeşte pe tine.

O luase viguros de umeri. Ochii Olguţei erau pa­sionaţi şi puternici ca ai celor care vorbesc în numele lui Dumnezeu. O cută i se adîncise pe frunte, dea­supra rădăcinii nasului.

― Tu crezi c-o iubeşte pe domnişoara Adina. Per­fect. De ce?… Răspunde!

― Fiindcă i-a făcut versuri?… Răspunde!

― Mai întăi nu i-a făcut versuri. A făcut o poezie şi a dedicat-o domnişoarei Adina. Asta-i mania şi vanitatea celor care fac versuri: să le dedice lui Dumnezeu, patriei, sau măcar unei domnişoare. Dar versurile nu-s scrisori! Şi nici scrisorile nu trebu­iesc luate în serios! Dar versurile! Dacă era trist din cauza acestei domnişoare, îi scria o scrisoare, sau nu-i scria deloc, îşi pierdea pofta de mîncare, slăbea… De unde! N-ai văzut ce scrie Gheorghiţă? Că a avut un gutunar, da i-o trecut! Vra să zică Metaforel, sănătos tun, face poezii jalnice ― asta-i altă manie a poeţilor sănătoşi ― pe care le trimite cu dedicaţie la diverse domnişoare… Cînd are să-şi tipărească ver­surile viitoare are să le dedice în bloc ţie, sau mamei! Ce ai de spus?

― Nu eşti mulţumită! Bine. Atunci să procedăm negustoreşte. Să cîntărim: domnişoarei Adina i-a trimis Au jardin de lInfante; ţie ţi-a trimis toate volumele lui Samain. Ei i-a trimis o poezie cu dedi­caţie, în care-i spune minciuni, căci dacă vroia să-i spuie un adevăr îi scria o scrisoare; ţie însă ţi-a scris o scrisoare în care tu singură spui că nu-ţi scrie minciuni… Ce-ţi scrie?

― …Că-i trist…

― Sigur, fiindcă-i la Bucureşti şi tu eşti la Iaşi. De asta face poezii jalnice.

― …Adinei…

― Adinei! Ascultă, Monica: domnişoara Adina X flirtează cu Benjaminul! Dar fiecare bărbat flirtează cu toate fetele ― şi foarte bine face, aşa trebuie să facă. Cu una face exerciţii de versificaţie, cu alta joacă tenis, cu alta patinează, cu alta suspină la Dama cu camelii, cu alta merge la cinema etc.. Şi pe una o iubeşte. Dănuţ te iubeşte pe tine.

― De unde ştii? întrebă Monica, deschizînd ochii mari ca în faţa unui oracol.

― Ştiu fiindcă-s sora lui… şi ştiu eu fiindcă ştiu. Ţi-am spus eu vreodată minciuni?

― Nu.

― Atunci de ce nu mă crezi?

Monica plecă ochii, vorbind în şoaptă:

― Atunci de ce nu mi-a scris nimic de la Crăciun?

― Cum nu ţi-a scris? Dar scrisoarea de azi? Do­vadă mai bună decît asta ce vrei? Cît timp nu ţi-a scris, să zicem că ai fi avut dreptul să te îndoieşti. Dar acum?… Şi tu n-ai dreptul să te îndoieşti! urmă Olguţa cu pasiune, zguduind umărul Monicăi. Dănuţ te iubeşte pe tine, şi dacă te îndoieşti înseamnă că tu nu-l iubeşti.

― Vai, Olguţa…

― Atunci n-am dreptate?

Monica ridică din umeri, zîmbind, gata să plîngă.

― Atunci mănîncă-ţi ghiudemul… Fugi, nu vreau sărutări! Şi întorcîndu-se de la uşă: împachetează infanta şi hai la masă, că pleacă papa.

Olguţa intră în odaia ei, cu fruntea încreţită. Nu era întăia oară cînd se mira ea singură de tonul categoric al afirmaţiilor ei, după ce le făcuse şi argu­mentase. Chiar profesorii îşi puneau o clipă la îndo­ială memoria sau ştiinţa faţă de fanatismul cu care Olguţa afirma uneori o inexactitate şi a ingeniozităţii cu care făcea verosimil ceea ce afirma. De astă dată, însă, nu mai era vorba de un profesor, ci de Monica…