Arhive blog

Intalniri cu Regele

Atunci:

1998-Regele-Mihai-la-Niculitel

Era anul 1998, vara. Regele venise impreuna cu Regina Ana pentru o vizita la basilica paleocrestina din Niculitel. Eram imbracata in costum national, la fel ca toti ceilalti copii de la scoala, si i-am oferit Regelui flori de gradina. Azor, catelul pe care il aveam atunci si care sarea mereu gardul cand era lasat singur acasa, a venit cu noi. Normal ca n-a putut sa stea deoparte asa ca dupa ce am oferit florile, Azor s-a urcat cu labutele pe piciorul Regelui, l-a mirosit si a inceput sa dea din coada. Si, ca si cum era lucrul cel mai firesc din lume, Regele nu s-a ferit, n-a schitat nici un gest de deranj. Doar s-a uitat la Azor, l-a mangaiat putin pe cap si a trecut mai departe.

Acum:

IMG_20141119_120835

19 noiembrie 2014. Toamna, 16 ani mai tarziu, la Palatul Elisabeta din Bucuresti. Regele si-a serbat ziua de nastere si cea onomastica, iesind in balconul Palatului pentru a saluta multimea. Ostasi in haina de parada au pazit simbolic Palatul, iar fanfara a intonat Imnul Regal. Unul dintre porumbeii eliberati in timpul ceremoniei a stat deasupra balconului intregul timp cat Regele Mihai, Principesa Margareta si Principele Radu au salutat multimea adunata.

***

Regele este si va fi mereu un simplu om, ca faptura. Ceea ce simbolizeaza insa nu va fi niciodata ceva obisnuit. Emotia resimtita in fata unui asemenea simbol nu poate fi descrisa in cuvinte. Stand in fata unui adevarat Rege, care-si iubeste si respecta poporul, nu poti sa scapi de impresia ca te afli intr-adevar in fata a ceva divin.

Singura problema este in ca ochii “generatiei Facebook” monarhia este considerata veche si demodata, o institutie care nu-si are locul in societatea noastra. Sa speram totusi ca Familia Regala ne va face cinstea de a schimba aceasta conceptie. Prin decenta, modestie, politete si dorinta de a ajuta pe cei din jur.

Anunțuri

„Stadionul Dinamo” pe ruta lui 335

Laudat fie Domnul, avem statie noua de 335!

Stirea asta in sine poate sa nu insemne prea mult pentru neinitiati. Dar pentru pasagerii frecventi cu treaba in zona Stefan cel Mare, calatoria pana la „treaba lor” presupunea pana acum planificarea unui itinerariu pentru care luau in calcul durata de asteptare pentru transportul in comun (fie el RATB sau Metrorex), numarul de schimburi necesare si distanta ce se necesita a fi parcursa la pas.

RATB-ul a fost ca de obicei foarte perspicace – i-a luat doar un catralion de ani sa se prinda ca intre Vasile Lascar si Perla mai incape o statie. Pe care au pus-o fix in usa stadionului, pe ambele sensuri de mers, si au botezat-o (firesc) Stadionul Dinamo. Singura problema e ca n-au facut si un mic instructaj soferilor, asa ca, extrapoland, cam 3 din 5 autobuze nu opresc in statie fara exprimarea dorintei tale in mod fatis de a urca/cobori acolo. 1 din 5 nu opreste nici atunci. Dar avem statie si-i dorim sa creasca, sa se implineasca si sa nu o desfiinteze mai marii ei.

Bookfest 2014 – veni, vidi, vici

Am fost la Bookfest. Da, stiu, un adevarat soc. 🙂

Si ca orice om care se respecta, am opinii despre asta. Si le impart in lumea larga. Pentru ca asa-s eu, darnica din fire..

Darnica, spre deosebire de patronii tuturor editurilor care si-au desfasurat marfa sub ochii flamanzi sau doar curiosi ai vizitatorilor. Inteleg.. Profit, analize de marketing, “nu putem sa vindem in pierdere”, “oamenii trebuiesc platiti si pentru zilele astea lucrate” si alte lucruri asemanatoare se vor fi spus la sedintele de dinainte, cand s-au stabilit ofertele si discounturile. Dar sa ajungi sa ai la un targ preturi mai mari decat magazinele on-line sau chiar decat librariile micute dintre Unirii si Universitate, mie mi se pare putin jenant. Editura ALL e singura care si-a mai spalat fata cat de cat – la orice achizitie te puteai inregistra intr-o tombola cu premii frumusele.

Alta nemultumire (personala, fireste) e lipsa standurilor cu chestii book-related. Nu ma refer la ceaiuri si cani si dulciuri, care erau chiar in surplus. Nici la tricouri si CD-uri – care, sa fim seriosi, nu au nici o legatura cu cititul – care erau si ele cam prea multe pentru gustul meu. Ma refer strict la semnele de carte fara de care nu se apuca nici un cititor serios nici macar de rasfoit ceva. Am gasit la un singur stand, izolat intre niste cosmetice naturale si o editura in limba turca, parca. Si erau scumpe. Prea scumpe pentru ce erau. Daca vreau semne de carte scumpe ma duc la Carturesti, multumesc.

Pe partea cu plusuri a evenimentului ar fi ca erau o groaza de standuri cu aproximativ tot ce-au tiparit editurile respective si inca mai au pe stoc. Am pierdut vreo doua ore pe-acolo fara sa pot spune ca am acordat atentia cuvenita majoritatii standurilor. Am fost foarte snoaba si am pierdut vremea mai mult pe la casele mari, mult mai putin pe la standurile cu o singura masuta. Nu stiu daca treaba asta e vina mea sau vina lor. Iar la Polirom nici n-am intrat – de ciuda ca-i faceau reclama lui Andrei Ruse care mi-a parut un mare magar la lansarea ultimei lui carti, Zaraza si chiar putin agramat cand am citit dedicatia de pe prima pagina a cartii. Sper ca atunci cand voi apuca sa citesc romanul sa mi se schimbe parerea, dar pana atunci..

Mai erau multe, multe discutii, prezentari de carte si polemici culturale dar, sincer, nu m-am simtit indeajuns de culta ca sa asist la ele. Las asta in grija studentelor la Litere si Belle-Arte si a baietilor care vor sa le agate si n-au bani de Fratelli. Intrarea la Bookfest e libera, pana la urma.

Si plusul meu personal si profund subiectiv merge la standul editurii Nemira. Nu pentru preturi, care erau mari, sau pentru aranjament, care era raft-alee-raft repetat la nesfarsit si cu prea putina imaginatie pentru pretentiile pe care le aveam de la ei. Plusul vine pentru pachetele de carti pe care le ofera: Jocurile foamei, Dune, Urzeala tronurilor – daca ati intrat vreodata in libraria lor stiti despre ce vorbesc. Ei, pachetele astea erau legate toate cu funde rosii si te faceau sa crezi ca e Craciunul in fiecare zi – atat erau de dragute. Cel putin in ochii mei asa aratau. Le-as fi luat in brate si mi-as fi facut intai poze cu ele inainte sa le desfac. Si dupa ce le-as fi citit as fi incercat sa le leg la loc si sa mi le pun in fiecare an sub brad, din nou si din nou. 🙂

All in all, Bookfest-ul de anul asta a iesit pe zero – plusurile au echivalat minusurile si n-a iesit nici prea-prea, nici foarte-foarte. Numai bun de targ de carte romanesc. Putin comunist (Romexpo, pana la urma – un Romexpo nu foarte renovat, as putea adauga), putin resemnat, oarecum pretentios si foarte scump pentru asteptarile mele. Sper ca cel de anul viitor sa ma dea pe spate. Sau poate daca m-as fi dus in weekend as fi fost data pe spate si anul asta. Nu vom sti niciodata..

***

Organizatorii aveau niste tricouri haioase pe care le-ar fi putut vinde cu usurinta si totusi au decis sa nu o faca (De ce?) – erau imprimate cu “Stai linistit si citeste o carte”. Dovada ca nu numai britanicii pot da dovada de calm.

Rau cu rau, dar mai rau e fara rau..

elefant_ro-logoLa un moment dat in existenta mea de om in aceasta tara si acest oras am aflat despre existenta elefant.ro. Si nu mi s-a parut mare lucru la inceput. Ete, fas! Alt site de cumparaturi online..

E adevarat, asta avea numai carti (atunci) si promitea oferte si reduceri mai ceva ca vanzatorii ambulanti de la Obor. In plus, persoana de la care aflasem despre el era client vechi si beneficia de discounturi pana la cer la comenzi. Asa ca am comandat si eu timid vreo trei carti pe factura ei. O singura data.

In ideea ca vreodata o sa mai dau pe-acolo, mi-am facut si cont. Adica m-am abonat si la newsletter. Mai intram din cand in cand pe site ca sa vad ce se mai intampla, dar atat. Doar window shopping.

Apoi domnii patroni au zis ca nu ies destui bani doar din carti si s-au orientat spre haine, jucarii si alte nimicuri de incantat cotofene. L-au si botezat “mall-ul online al familiei tale”. Din momentul ala n-am mai intrat pe site-ul lor nici macar ca sa casc gura. Si mai apoi, am zis sa vad ce se mai intampla pe mail, unde nu mai intrasem de vreo luna. Si-am observant ca acolo eram spamata cu drag si spor – cel putin un mail pe zi – de dragul meu elefantel. Suparata foc, m-am dezabonat si de la newsletter si-am zis ca asta e si altceva nu va mai fi.

Dar viata e complexa si are multe aspecte

Dupa o oarecare rotunjire de salariu, am dat de gustul cartilor care nu mai fusesera rasfoite si de altii inaintea mea. Erau in continuare bune si cartile la un leu din anticariatul de la Universitate, dar parca nu erau ele tot ce puteam gasi. Eram ca un afemeiat batran care-si cauta in sfarsit dragostea curata intr-o casta domnisoara de pension ce n-a apucat inca sa iasa in societate. Asa ca am inceput sa dau cate-o tura, cate doua, pe la Carturesti.

La inceput doar tatonam terenul. Citeam ultima coperta, analizam pretul, ma entuziasmam la o editie speciala Jane Austen. Flirturi nevinovate cu coperte lucioase si pagini inca necitite de nimeni. Primele cuceriri au fost Dan Lungu si Stephen Hawking. Au fost insa cuceriri cu interes – eram sigura ca sunt titluri prea noi ca sa le gasesc la Universitate.

Inainte de Craciun insa, cautam o carte anume. Pentru un cadou, fireste. Tragedie! Carturesti-ul din Afi nu mai avea titlul, iar pana la Romana nu aveam nici cel mai mic chef sa ma deplasez. Vreodata. Ca solutie de ultim moment am apelat la gogu’. Care, cum e el baiat bun, mi-a dat link-ul celor de la elefant.ro ca prim raspuns. “Sa vedem”, mi-am zis..

Ca de obicei, ploua cu reduceri. Baiul era insa ca de data asta erau reduceri care ma interesau. Care erau active de multa vreme si pe care le-am ratat in lipsa „spamului” lor. Care imi aratau ca Hawking-ul pe care l-am luat din Carturesti putea fi luat de la ei cu 30% mai ieftin. Oh well.. we live, we learn.

M-am chinuit jumatate de ora sa-mi recuperez parola. M-am reabonat la newletter ca sa ploua cu oferte si peste mine. Mi-am cumparat cadoul de Craciun (plus ceva extra pentru mine). Pe scurt, m-am impacat cu elefantul, chiar daca a trebuit sa colind tot Faur-ul ca sa le gasesc depozitul.

Iar acum scriu despre povestea mea de dragoste cu o librarie online dupa a doua vizita la depozitul lor. Au avut ieri in oferta o tona de titluri faine – la 4lei. Iar azi, reducere de 40% la nonfictiune. De exemplu, pe Imparatul mustelor al lui Golding (pret de raft ~30 RON) am dat 17 RON.

E adevarat, le lipsesc titlurile in limbi straine – in engleza au 5-7 carti si-atat. Dar pana la perfectare, titlurile in limba romana sunt mai mult decat diverse si la preturi bune.

Asa ca, in continuare, am sa ma las spamata si vrajita de ofertele lor. Abia au trecut doua saptamani din an si deja mi-am cumparat patru carti. Inca 50 de saptamani, o regula de trei simpla, si ajung la concluzia ca o sa devin dependenta si de Ikea si de bibliotecile lor..

Povestiri din gara #2

–          Vai, dar ce voce frumoasa aveti!

–          Uhm.. multumesc.

–          De la firma X va deranjeaza, de la Constanta. Ar trebui sa lucrati la Radio Vacanta..

 

–          Etc. etc. etc..

 

–          Cu cine am avut placerea?

–          Paula Bâlea.

–          Bâlea? Ca lacul?!

–          Da, fix ca lacul..

Chirias de Bucuresti

Sa cauti apartament (sau macar o camera a unui apartament) in Bucuresti e ca si cum ai incerca sa agati la un speed-blind-date. Tu stii ce vrei si cati bani poti da, stii in ce zone nu te-ai muta nici daca alternativa ar fi sa dormi in gara si mai stii si cu ce gen de oameni te-ai intelege si cu ce gen nu ai putea sta fara sa ajungi la sectia de politie a doua zi. Problema este ca tu incerci sa agati intr-un areal cu oferte limitate, fixe si cu pretentii oricum mai mari ca ale tale. Si, la fel ca si la agatat, tot ce-i bun e luat deja.

Am inceput sa caut chirie in urma cu aproximativ o luna. Am postat un anunt pe cautcoleg.ro si doua ore mai tarziu m-au “agatat” doua fete care-mi propuneau sa ma mut la Obor, intr-un apartament de 3 camere. Suna asa frumos, si ma scotea atat de rapid din problema mea existentiala incat am zis ca e un semn divin. Asa ca vineri seara, dupa munca, am fugit la Obor sa vad despre ce e vorba.

Si-a fost exact ca la o prima intalnire. Una nereusita, adica.. Am iesit de la metrou, afectata ca vantul m-a ciufulit si-au sa zica fetele ca-s vai de mine. M-am oprit, m-am aranjat putin si-am pornit curajoasa si increzatoare sa vad minunea. Minunea s-a dovedit a fi de fapt cel mai mic dormitor pe care l-am vazut vreodata, intr-un apartament de la etajul 10 care arata ca si cum nu mai locuise nimeni in el de cel putin o suta de ani si cu o vedere dezolanta asupra halei de la Obor. La super pretul de doar 115 euro pe luna.. Am inteles in seara aia ce simt angajatorii cand iti zic “O sa te sunam noi”.

Weekendul a trecut cam in acelasi stil. Am primit matrimoniale peste matrimoniale. Ca fata in cautare de chirie afli rapid ca sunt o groaza de barbati dispusi sa te cazeze pentru sume modice, sau chiar gratis. Singura conditie: ajutor la “menaj”. De parca nu s-ar prinde nimeni ce inseamna menajul asta..

Au urmat alte diverse vizite: o garsoniera in care aproape ma mutam, dar s-a razgandit tipa in locul careia trebuia sa ma mut; o gazda intr-un apartament de 2 camere la fel de mare (cu tot cu baie si bucatarie) ca si o camera de camin, care avea un frigider din care se scurgeau mirosuri – iar doamna respectiva imi tot povestea cat ii place curatenia; un tip care imi propunea sa stau intr-un apartament de 3 camere cu el, mama lui si pudelul lui.

Acum m-am linistit. Traiasca oamenii care cunosc oameni care cunosc oameni care au garsoniere de inchiriat. In special unele spatioase, luminoase, dotate cu de toate si in zone ok. Voi face putin mai mult pana la munca, dar in fiecare relatie trebuie sa faci compromisuri ca sa mearga lucrurile.

Din suflet sper ca asta este inceputul unei relatii stabile si ca nu va trebui sa mai ies la agatat chirii prea curand. 🙂

La mine la munca e frumos..

..puteti sa-mi dati adresa dumneavoastra de mail?

Sigur. Notati: paula, underline, b-a-l-e-a.

Deci: paula, underline, DUMITRU-ANA-LUCIAN-..

Nu, nu. BARBU-ANA-LUCIAN-ELENA-ANA.

Deci DUMITRU-BARBU-ANA..

Nu, domnule.. Balea Lac, Balea Cascada. Cu “B”, de la Barbu.

A, asa.. Da. Va dau pe mail..

 

Colegii mei s-au amuzat copios in birou. Nenea in schimb n-a gustat gluma (care era a lui, de altfel) si nu mi-a mai dat nimic pe mail..

Cum sa agati in Bucuresti

Te duci in pasajul de la Universitate si astepti cu niste prieteni un alt prieten care intarzie. De preferat pe la 6 jumate seara, cand e vanzoleala mai mare. Acolo, s-ar putea sa ai bafta sa-l vezi pe un tanar domn facand flotari in timp ce prietenii lui stau pe margine si se amuza. Tu te pui si numeri descrescator, ii spui ca a facut 3,2 flotari, iar la sfarsit aplaudati cu totii. El vine la voi, se prezinta si, in timp ce flexeaza bicepsul, spune ca a facut asta din cauza unei provocari pe care trebuia sa o respecte. Daca esti interesata, s-ar putea sa-ti dea si numarul.

Fireste, asta merge doar daca esti fata. Baieti, mult success in a gasi fete care fac 10 flotari cap-coada. 😛

Cosmarul rochiei de banchet

Cand Dumnezeu a facut-o pe Eva i-a zis: “Tu vei avea o gena speciala pentru placerea plimbatului prin magazine si a cumparaturilor.” Si-asa a fost, caci voia Domnului se facea pe data. Timpul a trecut, oamenii nu mai sunt atat de credinciosi, iar vorbele Domnului nu se mai implinesc peste tot. Asa se face ca la mine gena aceea e atrofiata, aproape de disparitie..

Aseara am simtit nevoia sa-mi pun gena la incercare. Dupa munca am intrat in IDM, ca sa ma ratacesc printre rafturi cu haine infricosatoare. Parterul m-a facut sa disper, etajul m-a facut sa vreau sa ma pun in mijlocul magazinului si sa plang. Prea multe, prea peste tot, prea amestecate, prea colorate, prea decoltate, prea de toate. As fi preferat sa-mi iasa Voldemort in fata si sa trebuiasca sa ma lupt cu el fara bagheta si cu ochii inchisi decat sa continui cautarea.

Resemnata, am intrat intr-un magazin de briz-briz-uri ca sa ma uit dupa posete. Am sfarsit prin a-mi cumpara leucoplast si o pila de unghii. Apoi am pornit agale catre cel mai apropiat set de scari.

Si-atunci mi-a iesit in fata o rochie (bej, zic eu; piersica, zice colega mea de camera) lunga, vaporoasa, eleganta. Nu chiar modelul cu care pornisem eu in gand spre magazin, dar indeajuns de apropiat. Am probat, ne-am placut reciproc, si-a venit cu mine acasa. Mama mi-a spus ca e prea lunga – raspunsul meu e ca nu am nervi destul de tari sa caut o alta mai scurta. 🙂

Cupa Romaniei la Fotbal Timisoreana – the backstage.

De 1 iunie, lumea din Bucuresti s-a impartit intre doua evenimente: cei care au iesit cu copilul in parc, la serbare, la inghetata.. si cei care au asistat (pe viu sau la TV) la finala cupei Romaniei la fotbal. Eu am fost in a doua categorie – ziua copilului m-a prins in exercitiul functiunii. Functiunii de voluntar.. 🙂

Am aflat de minunatul meci de fotbal cam cu o saptamana inainte. Si cum dragii mei colegi din departamentul sportiv al LSE s-au distrat de minune anul trecut organizand cupa UEFA, am zis s-o fac si eu lata la un eveniment mai mic. Si-asa am ajuns in colectivul de organizare al cupei Romaniei..

Repetitiile au fost groaznice. Nu am sa mint.. Dupa cea de-a treia repetitie, cea de vineri, am ajuns acasa franta de oboseala, cu frig in oase, cu nervii intinsi de la un capat al tarii la celalalt, cu ganduri de moarte dureroasa la adresa coordonatorilor de la SEG. Sa inghet pe un stadion in timp ce trag de un steag si unul cu gulerul de la tricou ridicat urla la mine cu ecoul aferent stadionului.. nu era chiar prima varianta care-mi venea in minte cand ma gandeam la o seara de vineri. Eram convinsa ca va iesi un fiasco si ca as face mai bine sa nu-mi sacrific si sambata.

Si totusi am mers sambata pe National Arena. A durat jumatate de ora pana sa intram, inca vreo cincisprezece minute pana sa ajungem in vestiare, inca jumatate de ora pana la repetitia finala.. si tot asa. Mai mult am asteptat decat am facut ceva. Din tot echipamentul alb ca neaua (de parca ne pregateam de white sensation) m-au impresionat jambierele. Caci tricouri albe, simple si imense aveam deja acasa.

Galeriile ambelor echipe au fost intr-o mare forma. E drept, Ploiestiul a avut mai multi sustinatori. Dar asta nu inseamna ca cei de la Cluj au pus mai putin suflet in sustinerea echipei lor favorite. Fireste, insa, ca showul noi l-am facut!

Intrarea pe teren s-a facut in mod organizat. Iesirea – mai putin. Intre aceste doua momente – a fost magnific. 🙂

601936_630361180325305_784562825_nNe-am asezat pe teren, fiecare in patratelul nostru. Am desfacut steagurile, fiecare cu anul lui. Am scris 80 de ani ca o armata coreana.  Pro TV-ul ne-a filmat. Baiul ar fi ca in momentul in care ar fi trebuit sa ne vada si parintii nostri la televizor, Pro TV-ul a bagat publicitate. Asa ca in loc sa se poata mama mandri apoi ca m-a vazut pe sticla, se poate lauda ca a vazut reclama la Glade, Timisoreana si Baumaxx.. sau ce-or fi dat aia pe post.

Trecand peste gafa Pro-ului, momentul a fost impresionant. Si pentru tribune, si pentru noi. A fost putin mai ciudat cand au inceput sa apara fumigenele pe teren fix in spatele nostru (traiasca galeria Petrolului!), dar au venit rapid doi nene cu parpalace si cascute de la Pompieri si ne-au salvat. In rest, sa iei parte la asa un spectacol, sa asculti imnul in mijlocul stadionului, sa te simti privit de cateva zeci de mii de oameni.. ar impresiona chiar si suflete mai putin microbiste decat sunt eu.

Mai jos – un filmulet care sa exemplifice graitor, zic eu, experienta de sambata. Si-un link. Enjoy! 🙂