Category Archives: Sweet Stuff

much time..

Mda.. daca mai asteptam o luna puteam sa’mi fac blogul bianual. 🙂 Iertare pentru asa comportament lipsit de sensibilitate..

La multi ani, dragilor! Sa aveti parte de un 2014 bogat in tot ce va trebuie voua. Sa curga cu promotii, mariri de salariu, examene luate si nunti fara divorturi!

Sa ne citim des si bine si’n anul care vine! 😀

Les Misérables

Multa vreme m-am temut de Mizerabilii lui Hugo ca de Don Quijote a lui Cervantes. De Don Quijote inca ma tem.. Ma tem pentru mi-am propus mai demult ca la finalul clasei a opta sa il citesc in varianta neadaptata pentru copii. Dar mi s-a parut greu, mare, uracios. Si inca imi pare.

Mizerabilii m-au speriat prin numarul de volume. 5 volume inseamna o enormitate si o eternitate de citit. Si-apoi am descoperit un anticariat in care mi-am lasat procente nu chiar neglijabile din primele salarii. Si, ca tot romanul, am vazut carti bune si ieftine si-am luat acasa cu sacosa. Printre altele, Mizerabilii (in 5 volume) la 10 lei (toate 5). In plus, cand am fost acasa de Paste, am luat la citit prima carte gasita in biblioteca: Mizerabilii – pe care eu nu stiam ca ii am deja.

049-500x500Asa am inceput eu sa-l citesc pe Hugo. Singura mea tangenta cu el fusese o adaptare pentru copii a lui Cosette. Habar n-aveam la ce sa ma astept.

Cand eram in liceu am invatat conceptul de roman balzacian. Nu prea am citit eu Balzac, dar insusirile respectivului tip de roman ar trebui mai degraba incadrate in tipologia romanului “hugoist”. Suna ca naiba, stiu. Insa, actiune inceputa mai prin invaluire eu n-am mai gasit. Jumatate din prima carte am citit despre episcopul din Digne, gandidu-ma ca el e Jean Valjean, undercover.

Trecand peste drama mea de copil uimit ca inca n-a iesit nimeni din carte sa ma manance, Mizerabilii este o carte fenomenala. A se citi: FE-NO-ME-NA-LA! Zau! Poate sunt eu soricel de biblioteca, poate sunt prea partinitoare cu cartile, poate sunt uimita ca imi place cartea, poate, poate, poate.. dar de fiecare data cand merg spre sau de la munca evit contactul cu oamenii, fug de colegi, stau in coltul meu de metrou si mananc cu ochii. Puteti sa spuneti ca-s ciudata si-o sa aveti dreptate.

Imi place ca autorul se pierde in subiectivisme cand si cand, imi place ca Jean Valjean si Cosette sunt reprezentati in toata maretia mizeriei lor, imi place ca spiritul uman e dezbracat firesc de tot ce are uman. Imi place de la foaia de titlu pana la ultima linie din cuprins.

Inca sunt la cartea a doua. Mai am mult de rumegat. Nici macar de Gavroche n-am dat inca. Dar mi-a luat doar 3 saptamani sa ajung cu Cosette si Jean Valjean in manastirea Petit-Picpus, in conditiile in care cartea intra la categoria “lectura pe metrou”.

O recomand oricui are timp. Si chiar si celor care nu au timp. Pentru ca, dupa primele capitole incepi sa-ti doresti sa-ti faci timp. Asta, bineinteles, exceptand cazul in care esti un sarman diavol care prefera sa vada filmul si sa nu inteleaga nimic.

Happy Easter!

450610215_cf7425691f

HB, Crisulici!

tumblr_lanq9p4KgV1qbemqao1_400

Happy 22, sweetie! :*

Tango, anyone?

Daca ai sti ce rau imi pare..

Dar o fetiţă pe care ai văzut-o rîzînd poate să şi plîngă, nu? Ş-atunci e cu atît mai trist cu cît ai auzit-o numai rîzînd pînă atunci. Şi dacă eşti lîngă ea, şi dacă din pricina ta plînge, îi ceri iertare din toată inima, cu lacrimi în ochi ― te-apropii, blînd de tot, îi ştergi ochii, îi săruţi mînile ude…

„Dacă ai şti ce rău îmi pare!”….

Şi poate că te iartă, şi poate că rîde din nou cu ochii umezi. Rîsul renaşte aşa de firesc din lacrimi…

Ce drăgălaşă trebuie să fie o fată cu ochii umezi… din pricina ta… după ce te-a iertat…

Dar mereu tăcerea!

Tăcerea, după ce-ai ucis brutal, cu o piatră, ve­selia…

Astfel intrase în sufletul lui Mircea o fată, o fe­tiţă necunoscută pe care o făcuse să plîngă, să tacă, să fie abătută, tristă… şi pe care nopţi de-a rîndul o alina cu toate umilinţile, cu toate duioşiile, cu toate visurile…

Dar n-o văzuse niciodată… Nu ştia cum e… Ştia doar c-avea un rîs proaspăt, de copil cu ochi mari şi dinţi albi… că nu mai avea un rîs de copil cu dinţi albi, ci numai doi ochi trişti şi mari, de copil cu rîsul ucis… ucis de el.

O ştia în sufletul lui ca un copil care vine noaptea, cu noaptea, şi stă singur, ca părăsit, pe o bancă, privind… Da, privindu-l. Şi sufletul lui Mircea era plin de melancolia acelei priviri.

Dar privirea aceea era în el, pentru el!…

Din pricina Adinei „au coeur rapace”?

Monica se ridică de pe divan, ocrotindu-şi ochii cu palma. Rochia subţire, îmbrăcată pentru primirea pachetului, era ca o floare bătută de brumă.

― La masă, Melizando! Uite ghiudem. Ştii că papa pleacă la Bucureşti!… Monica!

Aplecîndu-se, Olguţa-i căută ochii; Monica şi-i acoperi.

― Ai plîns?

Olguţa aruncă o privire pe masă. Văzu risipa căr­ţilor.

Au jardin de l’Infante, A! Ojardindilifant! … Ce-i asta? „Pour Adine?”

Monica se repezi la masă.

― Te rog, Olguţa, nu ceti.

― E pentru tine?

― …Nu.

Monica plecă în jos ochii plînşi.

― Atunci, dă-mi voie. Uite scrisoarea lui Gheorghiţă.

Cetiră alături: Olguţa, versurile cu dedicaţie, care lămureau lacrimile Monicăi; Monica, scrisoarea care explica prezenţa, în acelaşi pachet, a celor două Au jar­din de l’Infante. Faţa Olguţei era atentă, severă, pre­ocupată. De îndată însă ce simţi ochii Monicăi îndrep­taţi asupra ei, îşi luă un aer ironic şi surprins.

Et tontaine et tonton!

Monica zîmbi ostenit subt ochii Olguţei.

― De ce-ai plîns? Ţi-a scris?

― Da.

― Minciuni?

― Vai, Olguţa! Dănuţ!

― Atunci de ce-ai plîns? Din pricina Adinei „au coeur rapace”?

Monica se roşi.

― Fiindcă i-a făcut versuri şi ţie ţi-a scris în proză?

― Atunci de ce-ai plîns? se încruntă Olguţa, bătînd cu pumnul în masă.

Leila deschise ochi speriaţi. Olguţa trînti felia de ghiudem pe Au jardin de l’Infante.

― Monica, uită-te la mine… Te rog să nu fii Melizandă!… Acuma uită-te-n oglindă. Uită-te, că nu-i ruşine! bătu ea din picior.

Silită de mînile Olguţei, Monica se uită şi-şi văzu frumuseţea inutilă.

― Atunci, de ce-ai plîns?… Ascultă, Monica, tu ştii că odată pe an vorbesc şi eu serios. Eu afirm că te iubeşte pe tine.

O luase viguros de umeri. Ochii Olguţei erau pa­sionaţi şi puternici ca ai celor care vorbesc în numele lui Dumnezeu. O cută i se adîncise pe frunte, dea­supra rădăcinii nasului.

― Tu crezi c-o iubeşte pe domnişoara Adina. Per­fect. De ce?… Răspunde!

― Fiindcă i-a făcut versuri?… Răspunde!

― Mai întăi nu i-a făcut versuri. A făcut o poezie şi a dedicat-o domnişoarei Adina. Asta-i mania şi vanitatea celor care fac versuri: să le dedice lui Dumnezeu, patriei, sau măcar unei domnişoare. Dar versurile nu-s scrisori! Şi nici scrisorile nu trebu­iesc luate în serios! Dar versurile! Dacă era trist din cauza acestei domnişoare, îi scria o scrisoare, sau nu-i scria deloc, îşi pierdea pofta de mîncare, slăbea… De unde! N-ai văzut ce scrie Gheorghiţă? Că a avut un gutunar, da i-o trecut! Vra să zică Metaforel, sănătos tun, face poezii jalnice ― asta-i altă manie a poeţilor sănătoşi ― pe care le trimite cu dedicaţie la diverse domnişoare… Cînd are să-şi tipărească ver­surile viitoare are să le dedice în bloc ţie, sau mamei! Ce ai de spus?

― Nu eşti mulţumită! Bine. Atunci să procedăm negustoreşte. Să cîntărim: domnişoarei Adina i-a trimis Au jardin de lInfante; ţie ţi-a trimis toate volumele lui Samain. Ei i-a trimis o poezie cu dedi­caţie, în care-i spune minciuni, căci dacă vroia să-i spuie un adevăr îi scria o scrisoare; ţie însă ţi-a scris o scrisoare în care tu singură spui că nu-ţi scrie minciuni… Ce-ţi scrie?

― …Că-i trist…

― Sigur, fiindcă-i la Bucureşti şi tu eşti la Iaşi. De asta face poezii jalnice.

― …Adinei…

― Adinei! Ascultă, Monica: domnişoara Adina X flirtează cu Benjaminul! Dar fiecare bărbat flirtează cu toate fetele ― şi foarte bine face, aşa trebuie să facă. Cu una face exerciţii de versificaţie, cu alta joacă tenis, cu alta patinează, cu alta suspină la Dama cu camelii, cu alta merge la cinema etc.. Şi pe una o iubeşte. Dănuţ te iubeşte pe tine.

― De unde ştii? întrebă Monica, deschizînd ochii mari ca în faţa unui oracol.

― Ştiu fiindcă-s sora lui… şi ştiu eu fiindcă ştiu. Ţi-am spus eu vreodată minciuni?

― Nu.

― Atunci de ce nu mă crezi?

Monica plecă ochii, vorbind în şoaptă:

― Atunci de ce nu mi-a scris nimic de la Crăciun?

― Cum nu ţi-a scris? Dar scrisoarea de azi? Do­vadă mai bună decît asta ce vrei? Cît timp nu ţi-a scris, să zicem că ai fi avut dreptul să te îndoieşti. Dar acum?… Şi tu n-ai dreptul să te îndoieşti! urmă Olguţa cu pasiune, zguduind umărul Monicăi. Dănuţ te iubeşte pe tine, şi dacă te îndoieşti înseamnă că tu nu-l iubeşti.

― Vai, Olguţa…

― Atunci n-am dreptate?

Monica ridică din umeri, zîmbind, gata să plîngă.

― Atunci mănîncă-ţi ghiudemul… Fugi, nu vreau sărutări! Şi întorcîndu-se de la uşă: împachetează infanta şi hai la masă, că pleacă papa.

Olguţa intră în odaia ei, cu fruntea încreţită. Nu era întăia oară cînd se mira ea singură de tonul categoric al afirmaţiilor ei, după ce le făcuse şi argu­mentase. Chiar profesorii îşi puneau o clipă la îndo­ială memoria sau ştiinţa faţă de fanatismul cu care Olguţa afirma uneori o inexactitate şi a ingeniozităţii cu care făcea verosimil ceea ce afirma. De astă dată, însă, nu mai era vorba de un profesor, ci de Monica…

I remember this.. And those were good times. 🙂

Who ever said good music’s dead?

Anne of Green Gables – filmul

 

 

 

 

Anne Shirley: Aren’t you worried? I’m liable to break another slate over your head.
Gilbert Blythe: I’m more worried I might break one over yours, carrots.

 

Oh, Gilbert!

Am reusit astazi sa vad ecranizarea perfecta a unei carti perfecte: Anne of Green Gables.

Adaptarea in romana a cartii am citit-o de cel putin 10 ori, ultima data la varsta de 16 ani. E adorabila, visatoare, extraordinara prin tot ceea ce te face sa simti. E prezentarea perfecta a unui suflet pur, de copil, care trece prin transformarile necesare pentru a deveni femeie.

Cand am pornit sa vad filmul, ma asteptam sa vad un scenariu amputat de tot ceea ce ii dadea farmec lecturii. Dupa primele 15 minute, m-am convins ca nu e asa. Fiecare scena era prezentata cu lux de amanunte, cu joc scenic firesc, cu atmosfera propice intrarii in lumea lui Anne.

Am avut placuta surpriza ca scenaristul sa fie unul dintre oamenii care au adorat cartea, probabil. Insa, la fel ca Anne, a avut o imaginatie indeajuns de bogata incat sa nu urmeze ad literam firul epic. Picnicul de la Lacul Barry are loc mai devreme decat in carte, Miss Alan e deja in Avonlea, Anne e in pericol sa se inece abia dupa ce-si da examenele, iar Gilbert e un pic mai prezent in viata ei decat s-ar fi cuvenit, daca e sa fim rigurosi. Partea frumoasa e ca toate scenele, desi inversate si amestecate, se completeaza atat de bine, iar actiunea e atat de firesc liniara incat nu stiu daca mi-a placut mai mult cartea sau filmul.

Exista si doua continuari, una din 1987 si a doua din 2000, adaptari dupa romanele lui Lucy Maud Montgomery de mai apoi. Probabil alte trei ore fiecare. Dar nu conteaza.. Pentru sufletul meu de copil care a citit cartea pe nerasuflate de fiecare data, de parca n-as fi stiut mereu ce urmeaza sa se intample, vor fi trei ore de desfatare.