Arhive blog

1984, George Orwell. Fun facts

Sau cel putin ar fi “fun” daca subiectul cartii ar permite asa ceva. Deci, interesting facts:

  1. Numele real al lui George Orwell este Eric Arthur Blair. In momentul publicarii autorul a avut de ales intre P.S. Burton, Kenneth Miles si H. Lewis Allways.
  2. Romanului a fost cat pe-aci sa fie publicat cu numele “Ultimul om din Europa”.
  3. “2+2=5” a fost un slogan real al Partidului Comunist. In URSS-ul lui Stalin era de dorit ca planurile cincinale sa fie atinse cu un an mai devreme, dovedind astfel forta de munca si marea iubire de patrie a poporului rus. Sloganul putea fi vazut in lumini de neon pe panouri din Moscova.
  4. Politia Gandirii a fost inspirata de NKVD-ul aceluiasi URSS.
  5. Inainte de crimagandit a existat Kempeitai. Politia Militara a Imperiului Japonez, care a activat intre 1881 si 1945, avea puterea sa aresteze oameni pentru “ganduri nepatriotice”.
  6. Povestea incepe pe 4 aprilie 1984, dar cum Partidul rescria si manipula istoria si timpul in mod constant, e greu pentru personajele cartii sa confirme cu exactitate chiar si anul in care se afla sau varsta pe care o au. De exemplu, Winston crede ca are 39 de ani, dar nu stie sigur.
  7. Cele “2 minute de ura” zilnice sunt inspirate de discursurile tinute deseori muncitorilor stalinisti inainte de inceperea zilei de munca.
  8. Aldous Huxley a fost profesorul lui Orwell de franceza la Eton. In cazul in care ati citit intai “A brave new world” (tradusa in romana drept “Minunata lume noua” – I know, iac), e imposibil sa nu fi remarcat ca exista asemanari si derivari intre cele doua distopii.
  9. Desi cartea e un atac voalat la adresa politicii lui Stalin, aceasta a fost de multe ori contestata ca fiind pro comunista. Probabil de un grup format in majoritatea sa din americani cu IQ-ul indestulator pentru a pricepe reclamele la pizza congelata.
  10. Scena torturii a inspirat tortura capitanului Picard in episodul “Chain of Command” al serialului Star Trek: The Next Generation.
  11. “Big Brother” este un termen luat direct din 1984, care face referire la urmarirea si controlul populatiei de catre institutiile (mai mult sau mai putin ale) statului.

“A scrie o carte este o lupta oribila, teribila, ca o boala indelungata si dureroasa. Nimeni nu ar trebui sa se apuce de asa ceva daca nu este comandat de vreun demon caruia nu-i poate rezista.” George Orwell

Anunțuri

Caught between

Everyone knows books are magical. However, for me this bears more truth than for the others.

A week after starting The Grapes of Wrath I learned I had to search for a new place to stay. And while reading Austen’s Mansfield Park I found a lovely and quite cheap studio that became all mine. Perhaps it’s my wishful thinking, but every time I start a new book its life starts influencing mine.

I’ll say just this: the book I’m reading now has a very bad influence over me.

I’ve been “good” for so long that I forgot how to handle the “bad”. And it’s back and it wants to take me places I’ve never been before. Places I never wanted to go to before and which I find numbly comforting these days. And everything but my common sense pushes me towards them. At this point I don’t know if it’s better to be honest and a little bored or spontaneous and a little lonely.

Cu sange rece

by Truman Capote.

E cel mai bun reportaj pe care l-am citit vreodata. Roman n-ar fi putut sa fie nici daca il cataloga autorul asa – sunt atat de multe detalii, mult mai multe decat ar putea vreodata nascoci un scriitor.

Naratiunea e wow. De la inceput si pana la sfarsit. Initial am crezut ca ma va plictisi, dar chiar si in ultimele pagini, cand stiam deja cum se va termina toata povestea, nu puteam sa las cartea din mana.

I-am dat cinci stele pe Goodreads, fiecare dintre ele meritata din plin.

 

Dulcea mea doamna/Eminul meu iubit

Mi-am dorit foarte mult cartea asta inca de cand eram in liceu. In principal din cauza unei epistole care mi-a parut foarte frumoasa si plina de avant artistic a lui Eminescu catre Micle – ii descria crearea Luceafarului.

La cativa ani dupa liceu am cumparat-o si-am citit-o.

Prima impresie e ca e o lucrare foarte intima. E, pana la urma, o colectie de scrisori, iar daca iti place Eminescu atat de mult incat l-ai pus pe-un piedestal, nu e recomandata. Am aflat cat de des ii ieseau cosuri si cum isi trata bubele de pe urma sifilisului. Si cum Veronica era fericita ca ei ii trecuse. Brr..

Dincolo de aspectele naturaliste, colectia mai prezinta si toate intimitatile dintre cei doi. Cele care mergeau pe ruta Eminescu-Micle in special. Toate alinturile si toate dezmierdarile si toate, toate visurile si supararile lui Eminescu. Te face sa te simti putin ca si cum ai da buzna si ai scotoci in camera cuiva, iar persoana respectiva te prinde si incepe sa te priveasca dezaprobator.

A doua impresie, la fel de pregnanta, e legata de cei doi „eroi”. In timp ce Eminescu se facea luntre si punte sa i se aprobe Veronicai cererea de pensie de pe urma sotului ei, Veronica se plangea ca nu i se scrie destul de des. Si-l credea pe Caragiale care ii spunea despre poet ca o duce intr-o continua petrecere.

Mai apoi, Eminescu ii trimitea din cand in cand si bani, iar ea era tot nemultumita de numarul scrisorilor. Si se simtea ignorata. Si cerea scrisorile inapoi. Si cerea sa nu mai fie vreodata bagata in seama. Dupa care tot ea scria prima. Ca o analogie cu vremurile noastre moderne, Veronica reiese ca o pitipoanca cersetoare de atentie. Si care se supara cand nu primea atentia exact asa cum o dorea ea.

Ca sa nu mai vorbim de faptul ca ii trimisese scrisori siropoase lui Eminescu inca dinainte sa ramana vaduva. Si Eminescu chiar se astepta sa ea sa-i ramana fidela?

Concluzie: Cartea mi-a placut. Veronica nu. Veronica pare (din propriile ei scrisori) la fel de usoara precum e cartea de citit. Enjoy! 🙂

Sexul la romani

Sexul la romani este o carte pe care o gasesti in Carrefour la 5 lei. Am cumparat-o intai pentru ziua unui prieten. Si in timp ce stateam apoi la bere intre “precini” am citit cateva fraze, pe sarite. Motiv pentru care, doua zile mai tarziu, am trecut din nou prin Carrefour si mi-am achizitionat propriul exemplar.

In sine, cartea nu e altceva decat un manual de sex pentru oameni semi retardati. De exemplu, daca tu, ca falnic fecior, esti iesit in club si pui ochii pe-o Cosanzeana dupa ce n-ai mai vazut femei de juma de an, normal ca vei fi timorat. Si cartea asta pretinde ca daca te duci la EA cu o replica de agatat de genul celor care apareau in Cool Girl cand eram eu clasa a saptea, fata o sa vina cu tine acasa. Si o data ajunsi acasa, te invata (tot cu puerilisme) cum sa o faci sa vina si in alta parte. Si, ma rog, continuarea se intelege de la sine.

Insa. INSA! Pe cat de stupida e cartea, pe atat e de savuroasa. E scrisa in stilul cel mai pur si neaos romanesc, e presarata cu referinte la capitele de fan, la dacii si romanii care s-au iubit pana au populat tot spatiul carpato-danubiano-pontic si, in general, are un umor greu de ignorat. Recomandare personala: capitolul final (fanteziile cu Ion si Maria). N-am mai citit ceva asemanator de cand apareau la chioscurile de ziare brosurile cu bancuri pe categorii.

Este o carte pe care am adorat sa o citesc in metrou, pe drum spre si de la munca. La orele cand toti corporatistii se inghesuie sa prinda loc intr-un tren in care deja nu mai poti respira e cel putin ciudat sa vezi o tipa micuta, cu ochelari, care citeste o carte pe-a carei coperta scrie mare (galben pe negru) cuvantul cu S. E si mai ciudat sa o vezi cum se amuza si rade in barba. Ciudat pentru ei, vreau sa zic..

Gasiti brosurica asta cu pretentie de ghid in Carrefour, la pretul de 5 lei. Daca vreti sa fiti simandicosi si vi se pare prea putin, sau daca sunteti tematori de expresia pe care o sa o aiba casiera cand o sa vada ce lecturi sorb tinerii (si nu numai) din ziua de azi, o gasiti si la emag, la vreo 7-8 lei.

Nu e recomandat sa o luati prea in serios. Mai degraba e un pamflet si trebuie procesata ca atare.

Les Misérables

Multa vreme m-am temut de Mizerabilii lui Hugo ca de Don Quijote a lui Cervantes. De Don Quijote inca ma tem.. Ma tem pentru mi-am propus mai demult ca la finalul clasei a opta sa il citesc in varianta neadaptata pentru copii. Dar mi s-a parut greu, mare, uracios. Si inca imi pare.

Mizerabilii m-au speriat prin numarul de volume. 5 volume inseamna o enormitate si o eternitate de citit. Si-apoi am descoperit un anticariat in care mi-am lasat procente nu chiar neglijabile din primele salarii. Si, ca tot romanul, am vazut carti bune si ieftine si-am luat acasa cu sacosa. Printre altele, Mizerabilii (in 5 volume) la 10 lei (toate 5). In plus, cand am fost acasa de Paste, am luat la citit prima carte gasita in biblioteca: Mizerabilii – pe care eu nu stiam ca ii am deja.

049-500x500Asa am inceput eu sa-l citesc pe Hugo. Singura mea tangenta cu el fusese o adaptare pentru copii a lui Cosette. Habar n-aveam la ce sa ma astept.

Cand eram in liceu am invatat conceptul de roman balzacian. Nu prea am citit eu Balzac, dar insusirile respectivului tip de roman ar trebui mai degraba incadrate in tipologia romanului “hugoist”. Suna ca naiba, stiu. Insa, actiune inceputa mai prin invaluire eu n-am mai gasit. Jumatate din prima carte am citit despre episcopul din Digne, gandidu-ma ca el e Jean Valjean, undercover.

Trecand peste drama mea de copil uimit ca inca n-a iesit nimeni din carte sa ma manance, Mizerabilii este o carte fenomenala. A se citi: FE-NO-ME-NA-LA! Zau! Poate sunt eu soricel de biblioteca, poate sunt prea partinitoare cu cartile, poate sunt uimita ca imi place cartea, poate, poate, poate.. dar de fiecare data cand merg spre sau de la munca evit contactul cu oamenii, fug de colegi, stau in coltul meu de metrou si mananc cu ochii. Puteti sa spuneti ca-s ciudata si-o sa aveti dreptate.

Imi place ca autorul se pierde in subiectivisme cand si cand, imi place ca Jean Valjean si Cosette sunt reprezentati in toata maretia mizeriei lor, imi place ca spiritul uman e dezbracat firesc de tot ce are uman. Imi place de la foaia de titlu pana la ultima linie din cuprins.

Inca sunt la cartea a doua. Mai am mult de rumegat. Nici macar de Gavroche n-am dat inca. Dar mi-a luat doar 3 saptamani sa ajung cu Cosette si Jean Valjean in manastirea Petit-Picpus, in conditiile in care cartea intra la categoria “lectura pe metrou”.

O recomand oricui are timp. Si chiar si celor care nu au timp. Pentru ca, dupa primele capitole incepi sa-ti doresti sa-ti faci timp. Asta, bineinteles, exceptand cazul in care esti un sarman diavol care prefera sa vada filmul si sa nu inteleaga nimic.