Arhive blog

Copii fara Craciun

O cheama Marinela Argentina, are zece ani si ochi mari si albastri. Intamplarea face ca ea sa fie una dintre finutele familiei. O alta intamplare, mai nefericita, face ca acest copil sa nu fi avut niciodata pana acum parte de sarbatoarea Craciunului.

Marinela a aparut ca un copil “accident”, la fel ca multi altii. Ghinionul ei e ca acest accident i s-a intamplat unei femei care nu vrea sa-i fie mama. Si nici nu se simte in vreun fel obligata sa aiba grija de ea, desi statul o plateste (cu o suma mica, e-adevarat) pentru asta. De ceva timp a lasat-o la bunica ei, o femeie prea putin capabila sa aiba grija de ea insasi chiar si atunci cand era mai tanara. In timpul asta, mama Marinelei isi ia bataie de la un barbat oarecare. I-a spus fetei ca nu o mai suporta si ca nu vrea sa o mai vada. Si e multumita cu viata ei.

Marinela nu crede in Mos Craciun. Nu pentru ca si-ar fi surprins parintii cu cadourile dosite pe undeva, ci pur si simplu pentru ca in zece ani de existenta Mosul nu a venit la ea nici macar o data. Intrebata cand este ziua ei, poate sa-ti spuna ca e pe 7. Nu stie daca e in luna iunie sau iulie – nimeni nu i-a zis vreodata “la multi ani” sau i-a serbat ziua in vreun fel.

In fiecare sambata, Marinela stie ca trebuie sa faca baie. Asa ca isi incalzeste singura apa si se spala asa cum poate. Trebuie sa o ajute apoi si pe bunica ei. Si sa-si spele hainele singura. Pentru ea, o zi normala incepe la ora 6 dimineata, sau chiar mai devreme. La zece ani trebuie sa aiba grija de ea, de o batrana si de-o casa. Cine sa mai aiba timp si de Craciun?

Marinela nu e singurul copil abandonat fara sa apara in statisticile de gen. Nu e nici primul, nici ultimul copil pentru care niste adulti iresponsabili vor incasa bani de la buget. Nu e singurul copil inteligent care nu va avea sansa sa plece din mizeria in care a fost aruncat de “oamenii mari”. E unul dintre miile de copii care va creste fara sa stie ce ar trebui de fapt sa fie Craciunul.

Intalniri cu Regele

Atunci:

1998-Regele-Mihai-la-Niculitel

Era anul 1998, vara. Regele venise impreuna cu Regina Ana pentru o vizita la basilica paleocrestina din Niculitel. Eram imbracata in costum national, la fel ca toti ceilalti copii de la scoala, si i-am oferit Regelui flori de gradina. Azor, catelul pe care il aveam atunci si care sarea mereu gardul cand era lasat singur acasa, a venit cu noi. Normal ca n-a putut sa stea deoparte asa ca dupa ce am oferit florile, Azor s-a urcat cu labutele pe piciorul Regelui, l-a mirosit si a inceput sa dea din coada. Si, ca si cum era lucrul cel mai firesc din lume, Regele nu s-a ferit, n-a schitat nici un gest de deranj. Doar s-a uitat la Azor, l-a mangaiat putin pe cap si a trecut mai departe.

Acum:

IMG_20141119_120835

19 noiembrie 2014. Toamna, 16 ani mai tarziu, la Palatul Elisabeta din Bucuresti. Regele si-a serbat ziua de nastere si cea onomastica, iesind in balconul Palatului pentru a saluta multimea. Ostasi in haina de parada au pazit simbolic Palatul, iar fanfara a intonat Imnul Regal. Unul dintre porumbeii eliberati in timpul ceremoniei a stat deasupra balconului intregul timp cat Regele Mihai, Principesa Margareta si Principele Radu au salutat multimea adunata.

***

Regele este si va fi mereu un simplu om, ca faptura. Ceea ce simbolizeaza insa nu va fi niciodata ceva obisnuit. Emotia resimtita in fata unui asemenea simbol nu poate fi descrisa in cuvinte. Stand in fata unui adevarat Rege, care-si iubeste si respecta poporul, nu poti sa scapi de impresia ca te afli intr-adevar in fata a ceva divin.

Singura problema este in ca ochii “generatiei Facebook” monarhia este considerata veche si demodata, o institutie care nu-si are locul in societatea noastra. Sa speram totusi ca Familia Regala ne va face cinstea de a schimba aceasta conceptie. Prin decenta, modestie, politete si dorinta de a ajuta pe cei din jur.

La Niculitel, Olariile se fac de cand se stie..

Sa incepem cu incadrarea in timp si spatiu.. Olariile (cea mica si cea mare) au loc in seara de Lasatul Secului. Olaria mica are loc in seara lasatului de carne (10 martie, anul acesta), iar cea mare in seara lasatului de oua si branza (17 martie). Cum ar veni, Olaria mare a fost aseara.

Dar ce sunt Olariile?

Olariile sunt un obicei stravechi, practicat in Niculitel, si cam atat. Mai sunt unele variante si prin Maramures sau Oltenia, dar nicaieri ca-n Niculitel!

Duminica seara, de lasatul secului, cetele de tineri se aduna pe dealurile din jurul satului, in functie de cartier si de simpatii. Aici, pe coasta dealului, au stranse inca din timpul saptamanii gramezi de coceni si furaje uscate, dar si roti sparte din cauciuc. La lasarea serii, gramezile de coceni iau foc, rotile (legate cu sarme) sunt aruncate si ele in vapaie si de indata ce sunt cuprinse de flacari, baietii le apuca de sarme si le invartesc deasupra capului. Spectacolul vazut din sat este mai mult decat impresionant.

Se organizeaza si concursuri. Echipa careia i se termina furajele si rotile cel mai tarziu castiga, simbolic, Olariile din acel an.

Semnificatia obiceiului e mai mult decat pagana. Focul purifica gospodariile prin arderea deseurilor menajere si a furajelor uscate. Rotile in flacari invartite in aer sau rostogolite de pe deal simbolizeaza discul solar, in drumul sau pe cer. Per total, Olariile inseamna renastere, purificare, spalarea tuturor pacatelor.

Olarie, mai!

5634_traditie-dobrogeana-olarie-_02  23_traditie-dobrogeana-olarie_04

Zotic, Atal, Kamasie si Filip

Cei 4 martiri de la Niculitel. Astazi este sarbatoarea lor, iar povestea vine cam asa..

In 1971, a plouat. Ploaie de vara, ca’n toti anii de dinainte si de dupa. Dar in 1971 suvoaiele de apa au sapat o ulita laturalnica a satului, descoperind varful unei constructii de piatra. Curiosi, oamenii au spart cupola sperand la o comoara neasemuita. Mare le’a fost insa mirarea cand au descoperit acolo oase.

Era de fapt o cripta-martyrion din piatra si caramida de pe vremea romanilor, inconjurata de temeliile unei bazilici paleocrestine datand din secolul V d.Hr.

La sfarsitul lunii septembrie, cripta a fost deschisa. Pe cele doua nivele, sase schelete umane. La cel de sus, patru, intr’un sicriu comun din scandura de brad. La cel de jos, alte doua, amestecate cu pamant, fiecare in despartitura lui. La intrare, inscriptia “Aici si acolo, sangele martirilor”. Sus, sunt inscriptionate si numele celor patru martiri, cunoscuti de altfel si din arhivele Vaticanului. Pana la descoperirea Mucenicilor Epictet si Astion de la Halmyris (Murighiol, Tulcea), martirii de la Niculitel reprezentau cea mai veche marturie a persecutiilor impotriva crestinilor.

Incalcand dispozitiile vremii nu foarte prietenoase cu religia, in miez de noapte, un preot cu rang inalt le’a dus atunci la Manastirea Cocos, unde se afla si astazi.

De aici sunt luate an de an pe 3 iunie, duse in procesiune la Noviodunum (Isaccea), locul executiei, si apoi la Niculitel, la cripta. Dupa veghea de’o noapte, se face slujba, urmand ca apoi sa fie dusi inapoi cu sobor de preoti la Cocos. Puzderie de pelerini se aduna an de an la Niculitel din toate colturile tarii.

In anul 2001, primul an in care martirii au fost sarbatoriti cu atata cinste, o minune a fost surprinsa de aparatele de fotografiat. O raza de lumina a venit in miez de noapte, s’a curbat si a intrat in cripta in timp ce un calugar se ruga. Un semn ca cineva acolo sus totusi exista..

Astazi este ziua lor. Sa’i cinstim!

Drama de bucurestean adoptat.

Baa.. eu cred ca iarba e mai verde acasa.

 Nu in curtea vecinului, ci ACASA. In locul ala mitic unde speri sa te intorci cat mai curand, unde nu dai bani pe florile de sezon, te plimbi cu barca gratis si vezi caluti la tot pasul. Locul unde nu te minunezi c’ai vazut brusture, patlagina sau colacul babei. Unde, daca se opreste apa, ai fantana, iar daca pica curentul poti sa treci strada sa’ti cumperi lumanari fara prea multe fite. Sau poate ca asta e doar in cazul meu..

A inceput sesiunea. Urmeaza 3 saptamani de chin. Care vin dupa alte 2 saptamani de chin. Si mi’s satula pana peste cap de facultate, de mancare care’a stat o saptamana in frigider, de puful asta enervant care zboara din j’de mii de plopi. Peste trei saptamani plec acasa si de’ar fi sa trebuiasca sa inot in Dambovita pana se varsa in Dunare, si apoi in Dunare pana ajunge la Tulcea, si apoi prin balta pana ajung la Saon, si apoi prin Valea lui Iancu pana ajung in Niculitel.

Si’am sa ma joc cu cateii mei prietenosi (desi unul dintre ei e cat mine), si’am sa pun flori de la mine din gradina (nu de la batranele de pe la Unirii) in vaza (nu intr’un borcan de mustar), si’am sa dau de mancare la puisori (nu la porumbei pe pervaz), si’am sa ma uit la dealuri (nu la centrala de la Grozavesti). Doamne, cate’am sa mai fac..

Dar toate astea’s doar visuri deocamdata.. Vin examene.. Eu’s alba ca branza si’asa am sa raman multa vreme de’acu incolo..

In saptamanile care urmeaza n’o sa’mi placa Bucurestiul. Deloc..

Cine n’are Niculiţel, să’şi cumpere.

Îmi place să cred că eu sunt diferită de alţii de vârsta mea. Si’mi mai place să cred că asta se datorează în mare parte locului din care vin.

Am avut o copilărie care mi’a deschis ochii asupra unor lumi cărora altora le sunt invizibile chiar şi la 20 de ani. O copilărie cu oameni simpli, oameni care sunt profesorii cei mai de preţ. Degeaba ştii cum să conversezi cu cel mai înalt conferenţiar dacă nu ştii să te adaptezi în funcţie de persoana din faţa ta. Eşti sărac..

O copilărie cu urs, capră, cai şi pluguşor adaptat. Cu “Doamnele” şi “Leanca Podgoreanca” de Crăciun. Cu Olării, bătut tobă pentru “Floricică” şi “Brâu” şi mult folclor. Cu leurdă, samaldăr, ciuşcă şi moşmoli.

Am învăţat istorie de mică, pentru că istoria locului e mai mult decât bogată. Şi nu e nicio istorie ca cea pe care o înveţi la locul faptei.

Si’acum, petrecerile noastre nu’s ca petrecerile orişicui. Sunt petreceri la care fetele ştiu să învârtă sârba şi băieţii să chiuie.

Din păcate, generaţia mea e cam ultima de felul ăsta. Generaţia ’89-’90. We’re always special.

keeping posted

One of my grannies died today. I’m going home and I probably won’t do much for a few days. If necessary by all means, call.

Cat despre conferinta despre care ziceam aici si aici, gasiti detalii aici si in curand si aici. 🙂

Fraza zilei. De azi.

Bine, e mai multe fraze, da’ pricepeti voi unde bat. 🙂

Lady Loveless: ok..
Lady Loveless: nu e frumoasa
Lady Loveless: poate e desteapta.. si o avea suflet bun
Lady Loveless: da pana mea
Lady Loveless: nu pare a fi ea tocmai genu de margaret thatcher undercover
Lady Loveless: sau regina angliei

Povestea de seara, cu tanti Ludmila.. Reloaded

Se dau urmatoarele conditii ambientale, de la 10 pm pana acu:

1. De peste parau, din stanga, se aude un zgomot pe care unii l’ar defini drept muzica, iar altii poate chiar cantec romantios. Eu il definesc ca manea indo’italizata cu continut explicit de “I’m with stupid”. De fapt manelele sunt muzici de oameni cu IQ pana la cer fata de treaba asta. Ramane continutul explicit deci.

2. Un nene politist domiciliaza fix in zona de unde vine galagia. Unde’i siguranta? Unde’i increderea? Eh, les neiges d’antan..

3. Din coltul drept mi se pare ca mi’a pus un prieten ceva rockareala. Suna bine dar contrastul e prea puternic, boxele lui prea slabe, iar eu oricum vreau liniste.

4. Vecinul de peste drum, un tip un pic mentally challenged, renumit pentru vocalizele pe Guta in plina strada ca exercitiu probabil pentru ora de canto de la scoala de cantareti bisericesti pe care o urmeaza, care tinea pana acu petreceri cu manele si pe care l’am regretat in seara asta avand in vedere oferta concurentei, a pus hip’hop. Care inca se aude. Si e aproape 2 dimineata. De la mine din camera se mai aude doar basul. Ai mei insa cred ca prind toate nuantele, desi se chinuie sa doarma.

Norocul meu ca pot dormi si langa tun.

Eugenia

Am fost ieri sa iau laptic de la o tanti (aproximativ)vecina. Laptic bun de vacuta, pe care eu il dispretuiesc pana la cer si inapoi. Dar cica’i bun.

Eugenia e fetita „laptaresei”. O vrajitoare slabuta si avantata, cu carlionti slab conturati, sateni si o pofta de vorba uimitoare. Ma astepta in poarta.

„Mami tau e acasa?”

„Da. Mulge vacutele. Cum te cheama?”

Blink’blink. Cu educatia adecvata (pe care totusi, ma indoiesc ca o va primi) pustoaica asta o sa devina the ultimate cut’throat bitch.

„Paula. Pe tine?”

„Eugenia”

„Ce dragut. Cati ani ai?”

„6. Tu?”

Ma si eu eram directa cand eram mica. Cel putin asa’mi place sa’mi amintesc. Dar aveam totusi nevoie de o perioada de acomodare. Asta mica, nimic. She’s a natural.

„20”

S’a speriat putin, a scos un „Oooo”, s’a dat un pas inapoi si’a tacut. Am speriat copilul. 😀

Am luat sticla cu lapte, am platit, am multumit femeii..

„Eu o conduc pe Paula pana la poarta.”

Ete na unde era spiritul de gazda primitoare si nu’l observasem eu pana atunci. Incerc, stangaci fireste, caci am depasit varsta la care nu ma impiedicam in conveniente, sa fac conversatie. Cu un copil de 6 ani.

„Si de la toamna mergi la scoala?”

„Da.”

„Si stii cine ti’e invatatoare?”

„Doamna Paula Plange. Dar acum nu’i acasa.”

„Ce dragut. E nana mea.”

„Asa?”

Tacere. Iar am speriat copilul. 😛

Mai impiedicata in vorbe ca ea, i’am urat bafta la scoala in septembrie. Desi probabil o sa mai merg sa iau lapte de la ei. Mi’a raspuns cu un simplu „Si tie!” plus „Pa pa, Paula!”. Pacat numai ca peste cativa ani o sa ajunga doar o alta Angela (o pustoaica de pe’aci de vreo 14 ani care era la fel la 5-6 ani, iar acum e..sa zicem doar ca n’am o parere buna despre ea). Si cand te gandesti cat potential exista in atatia copii..