Zotic, Atal, Kamasie si Filip

Cei 4 martiri de la Niculitel. Astazi este sarbatoarea lor, iar povestea vine cam asa..

In 1971, a plouat. Ploaie de vara, ca’n toti anii de dinainte si de dupa. Dar in 1971 suvoaiele de apa au sapat o ulita laturalnica a satului, descoperind varful unei constructii de piatra. Curiosi, oamenii au spart cupola sperand la o comoara neasemuita. Mare le’a fost insa mirarea cand au descoperit acolo oase.

Era de fapt o cripta-martyrion din piatra si caramida de pe vremea romanilor, inconjurata de temeliile unei bazilici paleocrestine datand din secolul V d.Hr.

La sfarsitul lunii septembrie, cripta a fost deschisa. Pe cele doua nivele, sase schelete umane. La cel de sus, patru, intr’un sicriu comun din scandura de brad. La cel de jos, alte doua, amestecate cu pamant, fiecare in despartitura lui. La intrare, inscriptia “Aici si acolo, sangele martirilor”. Sus, sunt inscriptionate si numele celor patru martiri, cunoscuti de altfel si din arhivele Vaticanului. Pana la descoperirea Mucenicilor Epictet si Astion de la Halmyris (Murighiol, Tulcea), martirii de la Niculitel reprezentau cea mai veche marturie a persecutiilor impotriva crestinilor.

Incalcand dispozitiile vremii nu foarte prietenoase cu religia, in miez de noapte, un preot cu rang inalt le’a dus atunci la Manastirea Cocos, unde se afla si astazi.

De aici sunt luate an de an pe 3 iunie, duse in procesiune la Noviodunum (Isaccea), locul executiei, si apoi la Niculitel, la cripta. Dupa veghea de’o noapte, se face slujba, urmand ca apoi sa fie dusi inapoi cu sobor de preoti la Cocos. Puzderie de pelerini se aduna an de an la Niculitel din toate colturile tarii.

In anul 2001, primul an in care martirii au fost sarbatoriti cu atata cinste, o minune a fost surprinsa de aparatele de fotografiat. O raza de lumina a venit in miez de noapte, s’a curbat si a intrat in cripta in timp ce un calugar se ruga. Un semn ca cineva acolo sus totusi exista..

Astazi este ziua lor. Sa’i cinstim!

Drama de bucurestean adoptat.

Baa.. eu cred ca iarba e mai verde acasa.

 Nu in curtea vecinului, ci ACASA. In locul ala mitic unde speri sa te intorci cat mai curand, unde nu dai bani pe florile de sezon, te plimbi cu barca gratis si vezi caluti la tot pasul. Locul unde nu te minunezi c’ai vazut brusture, patlagina sau colacul babei. Unde, daca se opreste apa, ai fantana, iar daca pica curentul poti sa treci strada sa’ti cumperi lumanari fara prea multe fite. Sau poate ca asta e doar in cazul meu..

A inceput sesiunea. Urmeaza 3 saptamani de chin. Care vin dupa alte 2 saptamani de chin. Si mi’s satula pana peste cap de facultate, de mancare care’a stat o saptamana in frigider, de puful asta enervant care zboara din j’de mii de plopi. Peste trei saptamani plec acasa si de’ar fi sa trebuiasca sa inot in Dambovita pana se varsa in Dunare, si apoi in Dunare pana ajunge la Tulcea, si apoi prin balta pana ajung la Saon, si apoi prin Valea lui Iancu pana ajung in Niculitel.

Si’am sa ma joc cu cateii mei prietenosi (desi unul dintre ei e cat mine), si’am sa pun flori de la mine din gradina (nu de la batranele de pe la Unirii) in vaza (nu intr’un borcan de mustar), si’am sa dau de mancare la puisori (nu la porumbei pe pervaz), si’am sa ma uit la dealuri (nu la centrala de la Grozavesti). Doamne, cate’am sa mai fac..

Dar toate astea’s doar visuri deocamdata.. Vin examene.. Eu’s alba ca branza si’asa am sa raman multa vreme de’acu incolo..

In saptamanile care urmeaza n’o sa’mi placa Bucurestiul. Deloc..

Cine n’are Niculiţel, să’şi cumpere.

Îmi place să cred că eu sunt diferită de alţii de vârsta mea. Si’mi mai place să cred că asta se datorează în mare parte locului din care vin.

Am avut o copilărie care mi’a deschis ochii asupra unor lumi cărora altora le sunt invizibile chiar şi la 20 de ani. O copilărie cu oameni simpli, oameni care sunt profesorii cei mai de preţ. Degeaba ştii cum să conversezi cu cel mai înalt conferenţiar dacă nu ştii să te adaptezi în funcţie de persoana din faţa ta. Eşti sărac..

O copilărie cu urs, capră, cai şi pluguşor adaptat. Cu “Doamnele” şi “Leanca Podgoreanca” de Crăciun. Cu Olării, bătut tobă pentru “Floricică” şi “Brâu” şi mult folclor. Cu leurdă, samaldăr, ciuşcă şi moşmoli.

Am învăţat istorie de mică, pentru că istoria locului e mai mult decât bogată. Şi nu e nicio istorie ca cea pe care o înveţi la locul faptei.

Si’acum, petrecerile noastre nu’s ca petrecerile orişicui. Sunt petreceri la care fetele ştiu să învârtă sârba şi băieţii să chiuie.

Din păcate, generaţia mea e cam ultima de felul ăsta. Generaţia ’89-’90. We’re always special.

keeping posted

One of my grannies died today. I’m going home and I probably won’t do much for a few days. If necessary by all means, call.

Cat despre conferinta despre care ziceam aici si aici, gasiti detalii aici si in curand si aici.

Fraza zilei. De azi.

Bine, e mai multe fraze, da’ pricepeti voi unde bat.

Lady Loveless: ok..
Lady Loveless: nu e frumoasa
Lady Loveless: poate e desteapta.. si o avea suflet bun
Lady Loveless: da pana mea
Lady Loveless: nu pare a fi ea tocmai genu de margaret thatcher undercover
Lady Loveless: sau regina angliei

Povestea de seara, cu tanti Ludmila.. Reloaded

Se dau urmatoarele conditii ambientale, de la 10 pm pana acu:

1. De peste parau, din stanga, se aude un zgomot pe care unii l’ar defini drept muzica, iar altii poate chiar cantec romantios. Eu il definesc ca manea indo’italizata cu continut explicit de “I’m with stupid”. De fapt manelele sunt muzici de oameni cu IQ pana la cer fata de treaba asta. Ramane continutul explicit deci.

2. Un nene politist domiciliaza fix in zona de unde vine galagia. Unde’i siguranta? Unde’i increderea? Eh, les neiges d’antan..

3. Din coltul drept mi se pare ca mi’a pus un prieten ceva rockareala. Suna bine dar contrastul e prea puternic, boxele lui prea slabe, iar eu oricum vreau liniste.

4. Vecinul de peste drum, un tip un pic mentally challenged, renumit pentru vocalizele pe Guta in plina strada ca exercitiu probabil pentru ora de canto de la scoala de cantareti bisericesti pe care o urmeaza, care tinea pana acu petreceri cu manele si pe care l’am regretat in seara asta avand in vedere oferta concurentei, a pus hip’hop. Care inca se aude. Si e aproape 2 dimineata. De la mine din camera se mai aude doar basul. Ai mei insa cred ca prind toate nuantele, desi se chinuie sa doarma.

Norocul meu ca pot dormi si langa tun.

Eugenia

Am fost ieri sa iau laptic de la o tanti (aproximativ)vecina. Laptic bun de vacuta, pe care eu il dispretuiesc pana la cer si inapoi. Dar cica’i bun.

Eugenia e fetita “laptaresei”. O vrajitoare slabuta si avantata, cu carlionti slab conturati, sateni si o pofta de vorba uimitoare. Ma astepta in poarta.

“Mami tau e acasa?”

“Da. Mulge vacutele. Cum te cheama?”

Blink’blink. Cu educatia adecvata (pe care totusi, ma indoiesc ca o va primi) pustoaica asta o sa devina the ultimate cut’throat bitch.

“Paula. Pe tine?”

“Eugenia”

“Ce dragut. Cati ani ai?”

“6. Tu?”

Ma si eu eram directa cand eram mica. Cel putin asa’mi place sa’mi amintesc. Dar aveam totusi nevoie de o perioada de acomodare. Asta mica, nimic. She’s a natural.

“20″

S’a speriat putin, a scos un “Oooo”, s’a dat un pas inapoi si’a tacut. Am speriat copilul.

Am luat sticla cu lapte, am platit, am multumit femeii..

“Eu o conduc pe Paula pana la poarta.”

Ete na unde era spiritul de gazda primitoare si nu’l observasem eu pana atunci. Incerc, stangaci fireste, caci am depasit varsta la care nu ma impiedicam in conveniente, sa fac conversatie. Cu un copil de 6 ani.

“Si de la toamna mergi la scoala?”

“Da.”

“Si stii cine ti’e invatatoare?”

“Doamna Paula Plange. Dar acum nu’i acasa.”

“Ce dragut. E nana mea.”

“Asa?”

Tacere. Iar am speriat copilul.

Mai impiedicata in vorbe ca ea, i’am urat bafta la scoala in septembrie. Desi probabil o sa mai merg sa iau lapte de la ei. Mi’a raspuns cu un simplu “Si tie!” plus “Pa pa, Paula!”. Pacat numai ca peste cativa ani o sa ajunga doar o alta Angela (o pustoaica de pe’aci de vreo 14 ani care era la fel la 5-6 ani, iar acum e..sa zicem doar ca n’am o parere buna despre ea). Si cand te gandesti cat potential exista in atatia copii..

Niculitel-Tulcea

6 si un sfert trecute fix in orele amiezii. Cald. Praf. Lipseau ciulinii rostogoliti de vant si usa scartaietoare a vreunui bar in capatul celalalt de strada. In rest, Vestul Salbatic e decor de Hollywood. Caini fara stapan casca lenes si musca din muste imaginare. Nici ele nu ies la bazaiala in caldura asta.

-Vine autobuzul?

-Vine. E din ala mic.

Injuratura scapata printre dinti la unison cu restul oamenilor care’l asteptau. Unde’o fi sa incapem?

Opreste. E plin. Nu coboara nimeni. E ultimul. Ne urcam. Vreo 20 si ceva de oameni.

Am vazut conserve de pate cu mai mult spatiu pentru amenajari interioare. Sa stau ca la mersul piticului nu pot. Juma de ora simt ca n’am sa fiu capabila sa’mi tin echilibrul. Si chiar sa fiu, n’as mai putea merge apoi. In picioare nu pot pentru ca plafoniera e joasa in fata. Cocotata pe bord..Ei bine, eu nu’s maimuta cu al sau Petrica binevoitor. Ce’a urmat s’a numit in mare parte compromis. Din partea mea. Mi’am salvat picioarele (daca se poate spune asa) si mi’am strambat gatul si spatele. Aveam plafoniera pe umarul drept. Un Atlas feminin si mai rupestru, dar chinul era pe masura.

Cald. Curbe. Dealuri. Vai. Groaznic. De departe, cel mai plin autobuz in care am avut ocazia sa ma cocot.

Pana in Mineri, o cucoana s’a decis ca nu mai suporta. Dupa ce s’a otarat la jumatate de autobuz a decis ca ea coboara la Mineri. Jumatatea aia de autobuz i’a raspuns, romaneste, ca “daca nu’ti convine, nu te urci” impreuna cu ancestrala vorba a romanului “asta e!”. Am coborat cam toti cei urcati la Niculitel ca sa se coboare cucoana, ne’am urcat la loc, eram ca somalezii sub dus: incapeam toti, dar acum parca era un pic de aer. Meschina calatorie daca lipsa unui singur om din 50 ne’a facut sa ne simtim mai bine.

Ajunsesem undeva mai spre mijlocul autobuzului. De data asta trebuia sa stau teapana pe picioare. O dezechilibrare ma putea trimite fix in poala unui nene cam dubios.

Caslita. Pe fundal Lady Gaga – Alejandro. In spatele meu un nene in ai sai 30+, cu voce suava de salamist catre gagica’sa: “Alejandroooo”. Zic gagica’sa, nu iubita’sa. Caci din spate tantea era o scandura lata. Per ansamblu era un dulapior larg si scund. Cu picioare murdare.

Intram in Tulcea. “Coboara in Vest?” Iaca mantuirea cum vine peste noi! 60% din calatori izbucnesc intr’un cor secundat de ingerasi bucalati “Da”. Parca eram la casa de cununii.

Cobor. Ma opresc pe banca. Storc parul, ma sterg cu un servetel, stau un pic, reflectez. In drum spre bunica o sun pe mama: “Am venit cu o cutie de conserva..”

P.S.: As fi vrut sa scriu de ieri treaba asta, sa am impresiile “la cald”, cum s’ar zice. Diverse impedimente legate mai mult sau mai putin de vointa mea m’au impiedicat insa. Cer iertare.

Homo sapiens politicosus?

Am realizat zilele trecute ca sunt copilul unei specii pe care de disparitie. Al omului politicos, mai exact.

Cand eram micuta, 5 ani gen, doamna educatoare ne spunea la gradinita ca daca vine vreun om la ea si’i spune ca n’am dat “Buna ziua!”, nu mai primim floricica. Ceea ce era jale pentru gradinari. Asa ca salutam toti oamenii mari de pe strada. Obiceiul oricum era impamantenit in sat, noi trebuia doar sa’l preluam si sa fim politicosi.

Si oamenii raspundeau la salut. Zambeau inapoi si erau simpatici. “Uite ce copil dragut si politicos.” Si pe mine ma saluta fetitele care se intorc de la gradinita de vreo cativa ani incoace. Baieteii alearga si nu te baga in seama. Dar fetitele ridica privirea speriate de cat de mare esti in comparatie cu ele si parca se rusineaza si mai tare cand saluti inapoi.

Obiceiul mi’a ramas. Si mai ales fata de batrani. Dar ceva s’a schimbat. Trec pe langa oameni, ii salut cum se face in sat de cand ma stiu si..nimic. Ma saluta doar aerul dintre noi.

Sunt babele prost crescute? Au o parere atat de proasta despre “noua generatie” incat le e frica sa nu se lipeasca vreun microb de ele? Au o parere atat de proasta despre mine incat nu considera de demnitatea lor sa raspunda? Sunt eu ultimul om politicos?

Ploua, ploua, ploua..

In Romania ploua. Apele ies din matca. La noi in curte nu mai intrase apa de la Craciun. Asa ca mama natura, in nesfarsita’i bunavointa, dat’a potop peste Niculitel (dupa ce a trecut pe la Constanta intai).

Mult n’a plouat, ce’i drept. Mai mult de’o ora n’a tinut. Ca de tinea, nu’mi mai ardea acu de scris. Nu de alta, dar as fi fost probabil ocupata cu scosul apei din casa si cu curatenia aferenta. Asa, am admirat doar cum curge apa pe sub poarta si pe sub gard, am dat cu matura in fata casei pana cand apa a fost prea multa ca sa mai conteze, am linistit ridurile de pe frunte si’am zis „De’acu se opreste” si am asteptat cuminti sa se opreasca cu adevarat. Vorbesc la plural pentru ca era si tata acasa. El a avut destula prezenta de spirit incat sa dezlege cateaua din curte si sa deschida portile spre gradina. Altfel ar fi urlat sarmana mai ceva decat cainele care se auzea schelalaind peste parau.

Acu s’a sfarsit. Am facut curat in fata casei, am spalat malul de pe trotuare si’am zis saru’mana ca a fost doar atat. Nu s’a stricat nimic prin gradina si in afara de santurile care s’au format in curte si disconfortul fizic creat de actiunea de indepartare a malului nu e niciun bai.

Azi s’a rupt digul de la Ceatalchioi si locuitorii satului au fost cazati la un internat din Tulcea. Noi suntem norocosi. Deasupra noastra se rup doar norii.